Oglindă, oglinjoară, dau cu tine de toți pereții

Nu am știut niciodată să mă despart de oameni. Am crezut că-s pricepută, când de fapt, sunt fraieră. Și sufăr. Oricâte motive aș avea, tot atâtea scuze găsesc. Nici eu nu-s cel mai constant om, ba sunt chiar sinusoidală-n stări și mă pierd adesea în gânduri, însă știu că-s corectă. Atât cât mă lasă perspectiva.

Pun punct și zic că de acum înainte am altă viață. Altfel decât a fost până acum.

Oamenii spun că atunci când se termină, trebuie să dai drumul. Să lași lucrurile să meargă mai departe. Și tu știi cumva, în sinea ta că s-a terminat, dar îți pare absurd. Pentru că pe lângă final mai e opținea să continui. Și alegi să continui pentru că așa te-ai autoeducat, să te duci până în pânzele albe. Ori poate te-ai obișnuit cu șuturile-n freză și știi că nu ai nimic de pierdut. Ai mai fost acolo, ai mai făcut asta.

Mă întreb de câte ori face un om aceeași greșeală? Diferiți oameni, aceeași situație. Și de câte palme peste ceafă are nevoie ca să se schimbe? Ori poate secretul stă în alegerea lui de a nu (se) schimba, în alegerea de a accepta că așa e el. Și a căuta să fie el în orice situație.

Am senzația că nu-mi voi găsi niciodată liniștea. Așa, pentru totdeauna. Nu știu de ce, dar poate pentru că nu închid niciodată porțile. Păstrez mereu cheia de rezervă pentru că nu-s capabilă să suport un adio. În ciuda luptelor mele rămân un om slab, care se întoarce.

Se spune că cel mai bine e să-ți găsești drumul spre tine. Dar câte oglinzi spargi pe drumul ăsta? Și de câte ori te faci ghem și te ascunzi de lume? De câte ori vrei să renunți? Și de câte ori te îndoiești de existența ta? Se spune că oamenii au în sinea lor binele și că s-au obișnuit cu răul. De ce?

Eu nu știu dacă am nevoie de asistență în drumul meu, dar știu că sunt momente în care mi-e cel mai bine de una singură și sunt alte momente în care simt că mă sufoc în lipsa oamenilor. Cred că lucrurile sunt simple, la baza lor, dar le complicăm. Și cred că dacă nu le-am complica n-ar mai căpăta importanță.

Când mă satur de oglinzile mele tânjesc la oglinzile altora. La ce se reflectă în ele. Și poate ajung să le invidiez viețile. Asta până văd mai departe de prima impresie și ajung să dau de urma rănilor. Cunosc puțini oameni împliniți, restul se zbat să se vindece.

Am ajuns să ridicăm stindardele suferințelor. Cu cât mai afectat, cu atât mai bine.
E tristă lumea. Și mohorâtă. Și obosită.
Și oarbă în fața fericirii simple. Unii au spus că fericirea e pentru proști.
Eu spun că sunt puțini cei care au ajuns să cunoască starea asta.

Dau cu mine de pământ în fiecare secundă.
Aș vrea să mă uit. Măcar o zi.

love,

 

foto: Florin Babei