Omii lumină

Eo am fost descumpănită o vreme și cam supărată pe oameni.
Că mi se pusese mie pata pe Univers și nu mai voiam să știu.
Mi-au trecut și ciufuțenia și supărările. Aproape le-am uitat complet.

În viața mea există trei femei.
Mai mari ca mine cu 5, 10, 15 ani.
Ele-mi sunt un fel de mame-mentor-prietene. Și-s lumină. Indiferent de momentul în care le văd (că-s epuizată emoțional sau fizic, că plângem sau râdem, că vorbim despre bărbați sau iubiri eșuate sau filozofii existențiale) ele mă umplu cu un anume tip de energie. Îmi dau șutul în fund (elanul) de a merge înainte și de a o face cu zâmbetul pe buze.

Ele-s minunate! Pe bună dreptate spun asta și nu doar că-s ale mele, ci că așa sunt. Mă oftic să văd că ghinionul le dă târcoale sau să știu că-s triste sau că li se comite o nedreptate. Și mă revolt. Iar ele-mi mângâie fruntea zâmbind și potolindu-mă… cică în viață așa se întâmplă. Mă simt ocrotită-n preajma lor, ceea ce e bine. Câteodată mi-e dor să mă alint (Evergreen mic și postănac) și să-mi simt viața ușoară, fără responsabilități…

 

HugsLovePeace
>.<