Parcă te cunosc din altă viață poate fi considerată o frază-clișeu auzită mai peste tot. Acum pare doar o altă frază menită să scoată-n evidență patetismul oamenilor, dar sentimentul ăla de familiaritate pe care-l trăiești alături de un om nou este incomparabil.
Mi-e teamă de relații pentru că ele trebuie să înceapă cumva. Și, deși unii spun că începuturile sunt cele mai frumoase, mi-e groază de gândul ăsta. Informații noi, om nou. Găsirea ritmului potrivit la doi, găsirea confortabilului. Ah, greu! Prea multe gânduri, prea multe lucruri care vin buluc, prima noapte petrecută împreună, prima plecare în excursie cu tot cu trezitul dimineața și mersul la baie (pe ascuns), prima întâlnire cu prietenii, prima întâlnire cu părinții, prima ceartă… mă rog, alea.
Însă, există în Universul ăsta în care trăim anumiți oameni care apar în viețile noastre și ne fac să ne simțim atât de bine și de natural în prezența lor, că începuturile astea terifiante, par rupte din basme. Există oamenii ăia care atunci când ne țin de mână noi plutim, care ne fac să ne simțim liberi și în siguranță.
Eu cumva sunt idealisto-cinică, că parcă nu mai cred în poveștile alea de amor, dar parcă tânjesc la ele. Dar știu câteva chestii clare în tot haosul pe care-l trăiesc, că omul pe care-l iubesc poate să mă facă să mă simt goală de toate gândurile, complexele și durerile. Că atunci când pun capul pe pieptul lui lumea nu mai contează și timpul rămâne suspendat. Că atunci când îmi zâmbește răsare soarele oricât de beznă mi-ar fi.
Și omul ăla n-o să plece de lângă mine când mă întind pe asfalt, când mă vede că plâng la filme siropoase, când sunt la pms, când nu știu cine sunt și ce simt. O să rămâne acolo și-o să-mi zâmbească în continuare a răsărit și eu am să-i scriu ode cu nisip pe piele încinsă.
Sunt lucruri atât de mici și par atât de firești, că le-am uitat cu noile forme de relații. Băi, nu știu care e motivul întemeiat atunci când iubești un om. Și nu mai știu motivele pentru care m-am îndrăgostit de oameni, poate i-am crezut potriviți mie, ori poate m-au respins și asta m-a făcut să mă îndrăgostesc și mai tare. Nu mai știu ce am căutat la ei de-mi lipsea mie și nici ce au căutat ei în mine… dar știu că nu accept altceva decât merit și merit să fiu iubită de un om bun.
5 Comments
Evergreen
24 July, 2013 at 7:00 amCam asa.
Oamenii gresesc, asa e :)
Miriam
24 July, 2013 at 6:48 amCam asa, nu?
http://www.youtube.com/watch?v=sgRb_lfIZ6A
Karina
23 July, 2013 at 9:33 pmUn om bun mai face si greseli, nu?
Evergreen
23 July, 2013 at 2:51 pmPentru că atunci sunt slabă și smiorcăită…
C
23 July, 2013 at 2:41 pm“Și omul ăla n-o să plece de lângă mine când mă întind pe asfalt, când mă vede că plâng la filme siropoase, când sunt la pms, când nu știu cine sunt și ce simt. ”
De ce ar pleca adica?