Omul este o pasiune inutilă – Sartre

Nu ştiu dacă pînă acum s-a născut vreun om care să înţeleagă un alt om. Asta poate pentru că sunt diferiţi. Poţi să simţi un alt om, poţi să crezi că-l înţelegi, că-l iubeşti, poţi să crezi că-l ierţi cînd toate sunt numai iluzii – pentru că un om nu este o definiţie. Deşi, generalizînd merge treaba cu “aşa-s oamenii!”, dac-o iei individual te pierzi prin păduri şi munţi de gînduri indenscifrabile.

E crudă inutilitatea şi mediocritatea umană. Blasfemie! Aş putea spune, da! Pentru că suntem creaţi din dragoste, dar cred că undeva la mijloc am fost şi sursă de umor. Sunt sigură că Dumnezeu se amuză pe mediocritatea noastră, pe nevoia de a respira, bea, mînca, defeca, iubi, a face dragoste, a muri. Nevoia asta materială de a ne simţi utili şi existenţi într-o lume atît de mare. Nevoia de afirmare şi confirmare a existenţei noastre prin prisma nevoii celorlalţi, doza de egosim cu care am fost înzestraţi…

Eu nu mă înţeleg. Azi rîd de aiurea. De fapt nu e de aiurea e cu un motiv. Un motiv care n-ar mai trebui să fie. Apoi îmi induc gînduri şi îmi desenez viitorul după bunul meu plac. De obicei cu tragism şi nevoia de a mă simţi acrtiţă pe o scenă dură a realităţii, cînd de fapt lucrurile sunt înzecit mai simple de atît.

De fapt, nevoia asta de a nu fi la fel, de a întoarce lumea cu curul în sus tocmai cînd se orînduieşte-n bine, de a mă nega şi iubi în acelaşi timp este tocmai teama inutilităţii existenţei umane.

Pentru ce încă respir cînd mă cred goală? Doar pentru a nu muri degeaba.Pentru ce mai caut? Doar pentru a nu sta degeaba.