Am senzația că e anul morții mele. Nu fac nimic. Zac. Nu am niciun fel de elan. Mă gândesc la nimicuri. La bărbații cu care am fost, pe care i-am iubit. Sunt într-o transă și sunt lucidă. Doar că nu vreau nimic de la viața asta, vreau doar să zac. Să nu vorbesc cu nimeni. Să zac fără să mă simt vinovată că nu fac nimic cu viața mea. Am obosit cumplit să mă zbat. Și oamenii să mă încurajeze că fac diferența, că mi s-a rezervat un viitor strălucit, că mai am timp, că ce va urma va fi spectaculos. Vreau să fiu împăcată cu eșecul meu. Să accept că nu voi face filme. Că voi locui toată viața cu mama. Că sunt fail la toate capitolele.
Anul ăsta parcă e anul morții mele. Nici nu mai am forță să mă răzvrătesc. Sau să fiu încrâncenată. Mă gândesc la timpul trecut, asta după ce am militat pentru clipa prezentă. Sunt un om slab, vulnerabil, naiv și incapabil să renunțe. Nu știu care-s delimitările, unde mă opresc, unde încep. Nu știu până unde să duc o situație sau când să pun punct cu un om, cu o poveste. La mine toate-s ciudate și alambicate, nimic nu are nuanțe de simplu. Și niciodată nu o să aibă pentru că scormonesc în rău. Pentru că port răul cu mine, mereu. Pentru că sub bunătatea mea, zace răul.
Știu că nu vreau nimic. Pur și simplu poate să vină finalul și aș privi cu o plăcere ciudată. Mi se pare că am ajuns într-un impas din care paharul de entuziasm nu mă mai scoate. Și nu caut pe nimeni care să-mi ridice moralul sau să-mi spună că așa e în viață, cu toții avem suișuri și coborâșuri. Nu mă interesează să știu că o să fie bine la un moment dat. Nu dau doi bani pe momentul ăla.
Știu atât de multe lucruri și n-am nicio noimă. Am citit, ascultat, văzut o mulțime de chestii care au pus niște baze în mine. La ce-mi folosesc? Dacă totuși în viață nu e să te zbați să faci chestii, ci să zaci? Dacă totuși tot ce am făcut eu până azi a fost o greșeală? Dacă tot ce am crezut că e corect, adevărat, în conformitate cu sinele meu sunt niște minciuni?
Oamenii-mi spun chestii despre mine. Refuz să le aud. Pentru că mi-am creat o altă imagine a cine sunt. Și dacă e falsă? Dacă totul e un fals, dacă egoul meu m-a fentat și de data asta și mi-a dat ce a știut c-o să mă satisfacă, doar să-l las în pace? Parcă-s posedată. Oare asta înseamnă să fii posedat? Să te chinui cu tine însuți până cedezi?
Nu înțeleg de ce mintea și spiritul nu conlucrează de la sine și trebuie să desfășurăm un procesc întreg să ajungem la armonie. Și se presupune că e simplu. Am renunțat. Am cedat. Nu știu cum se numește. Dar nu-mi mai pasă de absolut nimic.
N-aș fi crezut că ajung azi să empatizez cu nebuna din Melancolia. Pentru că până de curând am fost raționala speriată și ultimul an a însemnat o transformare aproape radicală. Oare trebuie să trec printr-un fel de moarte ca să fiu om? Nu înțeleg nimic. Doar că nu văd dincolo de secunda asta. Că s-au scufundat toate. Că n-am niciun gând.
Mă sufocă imagini din trecut. Acum apar tot felul de legături. Universul mi-a dat de fiecare dată șansa să aleg. Și am ales mereu după bunul meu plac. Și azi, azi simt că aș dormi veșnic pe plaja tristeților mele. Închid ochii și văd. E gol. E alb lăptos. Și adie vântul. Și simt briza în păr. Trăiesc plăcerea morții mele.
Nu o să primesc niciodată nimic din ce-mi doresc.
Sunt o orfană nerecunoscătoare și-mi port în fiecare zi păcatele pe aripi.
…
Foto: Florin Babei
No Comments