Pândar după iubire

N-am mai fost îndrăgostită de la distanță de la 16 ani, cred. Și e frumos, pe cuvântul meu! Platonic, gingaș și cald. Nimic rău nu se poate întâmpla, decât la nivel de imaginație. Și imaginația de la 16 era mai săracă decât cea de la 25… și mai bolnăvicioasă. Poate obsesivă și provoca dureri inimaginabile din câte-mi amintesc.

Acum nu. Acum zâmbesc doar privind pe fereastră și imaginându-mi cum noi doi privim împreună și cum tragem cu ochiul unul la figura celuilalt, cum căutăm să ne oferim plăcere.
Un fel de menage aux trois, dar fără iubirea carnală: eu, tu și imaginația mea.

Probabil că eu o să port iubire pentru toți cei trecuți prin ființa mea: iubiții, prietenii, tata, bunicul, deopotrivă cei vii și cei pierduți. N-o să se stingă niciodată, doar o să scadă în intensitate, o să se așeze praful uitării și o să scadă și dorul. Așa e conduita umană, dar de stins nu cred.

Plus de asta, semnele de pe corpul meu (sub denumirea de tatuaje) reprezintă niște etape ale mele, frumoase, pe care mi-am dorit să mi le pecetluiesc în carne… pentru totdeauna.

3Iron

HugsLovePeace
>.<