Pe cine iubești mai mult pe mama sau pe tata?

Când eram mică eram un copil cam dus. Când nu suportam pe cineva, spuneam fără menajamente să plece din fața mea. Vorbeam cu cine aveam chef, luam jucăriile cui aveam chef și îmi urmăream interesele ca un om mare. Ușor fandosită și răsfățată, un copil disperat după atenție care nu suporta singurătatea, mereu aveam câte un răspuns pentru orice.

Nu am fost niciodată vreo din aia care să studieze, dar știam să copiez când trebuie și să-mi vrăjesc profii cum trebuie, cât să mă fofilez de la ce nu-mi plăcea. Nu numai asta, dar am mai luat și coronițe până într-a opta. Mă rog, mai puțin în clasa a V-a când am avut notă mică la sport că n-am putut să arunc oina aia nenorocită. Dar să fim relaxați, că mi-am luat reproșurile multă vreme, cum că n-am fost în stare să strâng opt chestii cu flori moarte.

În fine. Eram smartass. Și rebelă. Și curioasă. Și mințeam când nu-mi convenea ceva. Și-mi ieșea mereu.

La un lucru mă blocam însă. De fapt la două, la nașa mea care de câte ori venea mă apuca de fălcuțe și oricât de dragă îmi era, atunci o uram că mă dureau rău obrajii. Ne împrieteneam apoi, asta până am crescut și-am învățat s-o evit.

La al doilea… când eram întrebată pe cine iubesc mai mult. Pentru că mi se părea de căcat să răspund la așa ceva. Evident că pe tata, pentru că el era idolul vieții mele și pentru el mi-aș fi dat și jucăriile și obrajii la ciupit, dar mama era mama. Adică ea era ca un înger păzitor care avea grijă de mine și fusesem în burta ei și îl iubea pe tata și mna, o iubeam potolit ca un copil recunoscător. Pe tata îl iubeam cu disperare ca o copilă turbată.

So, n-am știut ce să răspund niciodată. Că era o întrebare tâmpită. Eu voiam să fiu sinceră și mă blocam. După aia am învățat treaba cu amândoi la fel, dar parcă interlocutorul părea nemulțumit de un răspuns pregătit deja. Parcă simțea nevoia de râcă. Habar nu am.

Acum i-aș răspunde că pe mă-sa, dacă face prăjituri și pe ta-su dacă e cărunt și are ochi albaștri.

E treaba cu Moș Nicolae, știu. O să-mi dăruiesc niște bere la sticlă și ceva distracție, apoi somn de voie 12 ore.

După care o să încerc să revin la viața-mi. Pe care nu știu de unde s-o apuc, că parcă nu-i a mea.

Și țopăi că sunt bine, ceea ce mă sperie pentru că știu că nu o să dureze mult senzația asta de femeie împlinită și sigur o să pic în mocirla în care-mi place mie să-mi mozolesc buna dispoziție. Și nu mi-au plăcut niciodată oamenii care nu se bucură de binele lor.

But we all are dark and twisted.

Cu bine,