Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

People and fake people

Oamenii sunt proști. Se lasă impresionați de poveștile altor oameni, când ar trebui să-și vadă de ale lor, ca mai apoi să cadă în capcana celui orb. Oamenii se ocupă de problemele celorlalți pentru că-s prea lași să le rezolve pe ale lor. E cumva invers, să moară capra mea, dar să o salvăm pe a vecinului, sărmanul.

Oamenii se simt dumnezei, ba uneori se confundă cu ei. Au impresia că totul s-a făcut după chipul și asemănarea lor, că universul se învârte în jurul lor, că sunt îndreptățiți să le facă mizerii celorlalți, că așa e în viață.

Oamenii sunt defecți din fabrică. Partea nasoală în toată tărășenia asta e că sunt și conștienți, dar mătură totul și se îmbracă în aparențe. Ce straie minunate, nu? Oamenii nu vor să se repare pentru că le e bine să șadă-n mizeria proprie. De ce să aleagă evoluția, de ce să aleagă să fie cinstiți, când pot să stea ascunși în cochilii putrezite?

Oamenii au uitat să iubească, asta dacă au știut vreodată. Sunt intoxicați de povești prefabricate și pompate-n cap. Aleg să iubească mai cu patimă într-o zi pe an, aleasă de alții. În celelalte zile îi enervează tot, iubirea e o chestie utopică și cerul e gri.

Oamenii mor. Mulți dintre ei mor proști. Ceea ce e oarecum trist pentru că înseamnă că au mai trecut printr-o viață și în urma lor a rămas nimic. Nici înainte nu s-a dus, nici înapoi. A stagnat.

Rox Evergreen AndreiEu mă uit la mine-n fiecare zi. Și mă iert cu greu. Pentru că-s conștientă în fiecare zi de genul meu de om, de ceea ce fac, de cum îi rănesc pe cei din jur. Dar mă uit, caut răspunsuri și îi rog pe cei de lângă să-mi fie aproape. Realizez de cele mai multe ori că am aer în jur… și cam atât.

Oamenii mei sunt toți ocupați. Și eu sunt la fel.
Nu au timp de nimic. De nimeni.

Eu nu știu cât să îndur. Asta e problema mea de bază. Nu știu când să spun stop, mi-a părut bine, s-a terminat călătoria noastră împreună. Eu mă agăț de oameni, dar nu din disperarea că rămân singură, ci din teama că e o greșeală, că oamenii pot conviețui pentru totdeauna, că prietenii îți rămân alături până la final.

Nu am stat să număr câți oameni s-au perindat prin viața mea, câți au rămas, câți au plecat. Cred că balanța e corectă. Dar știu că după fiecare om cu care am fost prietenă la un moment dat, mi-a părut rău. Indiferent câte mizerii mi-ar fi făcut.

Se termină, mă. Toate. Iubirea, prietenia, viața.
Foto

You Might Also Like

4 Comments

  • Reply
    Miriam
    9 May, 2013 at 8:37 am

    Cred că e ceva în aer de ceva timp.Şi eu m-am pus azi pe scris cam pe aceeaşi temă pe care o dezvolţi tu aici. Într-adevăr oamenii nu mai sunt oameni, le lipseşte curajul. E trist

    • Reply
      Evergreen
      9 May, 2013 at 10:24 am

      Am scris mai demult, dar ideile se repetă

  • Reply
    Evergreen
    18 February, 2013 at 10:22 am

    Anevoios drum asta al cunoasterii

  • Reply
    julie
    17 February, 2013 at 11:28 pm

    Partial de acord…lucrurile devine gri usor usor,ca sa ajunga albe..lungul drum de la negru sre alb..pateince,my friend!:)

  • Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.