Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Piesă neterminată pentru o femeie cu fluturi în buzunare

Ne gândim mereu la ce a fost. Sau la ce va fi. Pentru că probabil chinul ăsta e mai dulce decât chinul prezentului. Ratăm zilnic momente menite să ne transforme, din comoditatea de a căuta în altă parte. Citim de la alții și preluăm credințe. Ne temem de sfârșit, dar tânjim la el. Recităm poezii cu sloi de gheață-n suflet. Ne identificăm cu personaje din filme, doar-doar ni se întâmplă și noul neîntâmplatul. Visăm zilnic la romanele create de alții.

Dar și ei ca și noi au făcut toate astea din dorințe și nevoie.

Alegem viețile altora pentru că suntem superficiali. Ne e bine într-o bulă care nu ne aparține.

Câteodată ne ia panica. Ne iau dorurile de ducă. Ne iau iubirile pe sus și zicem că, în sfârșit, ne scriem și noi filmul nostru. Ne-am obișnuit cu happy end sau drame date pe fast forward sau înecat în alcoale și iarbă. Așa e-n filme. Nu stă nimeni ani de zile cu personajul să-i vadă tumulutul, să-i ghicească vindecarea. La final vine genericul de final și de cele mai multe ori alegem după bunul plac destinul eroilor. Și?

Alegem pentru alții pentru că pentru noi e mai dificil.

În teorie toate-s așezate. Dacă aliniezi viața conform cu principiile, atunci toate-s atât de ușoare încât ne întrebăm de ce suntem pe lumea asta?

Sunt întrebată zilnic diverse întrebări despre cine sunt eu, de ce vreau să fac film într-o lume atât de închistată, de ce scriu pe blogul ăsta, de ce mă spetesc muncind, de ce mă tot caut? Altceva ce aș putea eu să fac? Cum să-mi trăiesc eu zilele altfel?

Și mă proiectez în alte momente cu diverși oameni cu care ar fi putut să fie, dar mă întorc tot aici. La laptopul ăsta, la ceașca cu cafea, la pachetul de țigări și muzica de pe youtube.

Nu cred în fericirea expusă de alții. Mă agăț de iluzia ei și bănuiesc că ea se înfiripează în oameni. Și stă mult și bine dacă i se permite. Dar nu cred în fericirea etalată. Cred în binele lor.

Poate-s doar sceptică. Poate doar vârsta m-a mai potolit. Poate.

Sunt atâtea lucruri neelucidate și-s atâtea de citit, văzut, gustat, trăit. Și uneori mă ia cu frici că n-o să apuc să le fac pe toate. Și n-o să apuc, asta-i clar. Însă nimic nu mă împiedică să-mi depășesc limitele. Și să țintesc tot mai sus.

Mă gândesc că într-o zi va veni momentul în care o să mor. Fizic. Și că o să realizez că toate eforturile astea n-au meritat. Că poate aș fi putut face altceva cu viața mea. Că poate aș fi fost mai bună ca spion sau detectiv, după cum mă mai imaginez uneori. Sau ca nevastă. Sau cine știe?

Eu nu iau de la alții. Mă ajută să vorbesc cu oamenii mei dragi pentru că mă ajută să realizez cine sunt și unde mă aflu, ca ființă-n univers. Altfel… sunt prea aspră cu mine. Mă încălzesc cuvintele lor și mă echilibrează. Dar nu tânjesc la viețile altora, la poveștile altora sau la iubirile lor.

Am tot vrut altceva de-a lungul vieții mele zbuciumate. Și am tot vrut să nu fiu eu, să fiu altcineva. Să am altă identitate, într-o altă lume.

Eu propun să ne oprim puțin din tot tumultul ăsta. Să ne aprindem o țigară sau să bem un ceai. Sau amândouă. Și să fentăm toate gândurile care încearcă să ne rumege. Și să stăm cu ochii-n zare.

vă salut cu entuziasm din Arad, unde muncesc cu drag și spor zi lumină.

pe curând,

Foto

You Might Also Like

2 Comments

  • Reply
    Andrada
    24 November, 2012 at 1:26 am

    P.S.: Am mâncat o literă. Hai noroc! :P

  • Reply
    Andrada
    24 November, 2012 at 1:23 am

    Scrii foarte frumos. Și foarte adevărat. Așa e, cu toții încercăm mereu să repetăm reșitele altora – reale sau din scenarii. Trebuie să ne oprim și să ne trăim realitățile înainte ca ele să ne depășească și să murim. Trebuie să ne lăsăm pe noi în urmă, nu visele de a atinge fericirea altora.

  • Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.