Ce e cu tine? E o tristețe pe care o simt când te văd privind pierdută spre cer. E în zâmbetul tău. E în modul în care răspunzi la telefon.
Ce să fie? E un gol. Am șutat spre poartă, dar am ratat. Ăsta nu e gol. Știu, e o metaforă. Cred.
…
Știi povestea cu boy and girl meet. girl goes crazy. boy gets confused. girl gets scared. boy leaves? O știu. E în fiecare dintre noi. Sau a fost la un moment dat.
E, cam așa ceva, dar cu zeci de mii de substraturi.
…
Păi, ce s-a întâmplat? Nu știu. M-am trezit buimacă într-o ceață.
Și ce ai de gând să faci? Să mă anesteziez până uit complet. Nu, ce ai de gând să faci? Nimic. Ei, nu se poate să faci nimic. Ridică-te, scutură-te, luptă sau mergi mai departe. Nu sunt la pământ și nu am de ce să mă scutur. Era o metaforă. Știu. Nu am cum și cu cine să lupt. Bătălia e mai mult cu mine. Aș lupta, dar nu am repere. Aș merge mai departe ca și cum nu mi s-ar fi întâmplat nimic. Jur! Aș vrea să devin de fier, dar nu pot. Așa că stau. Bâjbâi. Mă anesteziez. Merg pe jos. Respir. Până trece.
…
Cred că e cam mult starea asta după atât de puțin. Nu crezi? O parte din mine crede asta. Partea cerebrală care mă instigă să-mi bag picioarele. Cealaltă parte face apel la senzația aia pe care nu am mai trăit-o de când l-am întâlnit pe Puștiu. Ah, atât de grav. Ah, cam așa ceva. De ce compari? Sau de ce te întorci înapoi? Nu mă întorc și încerc să nu compar. Dar o bună perioadă de timp am crezut că mi-a murit organul sentimentelor. Poate te-ai înșelat. Așa se pare. Nu, poate te-ai înșelat în privința lui. Poate e doar durata lungă a absenței iubirii, poate e disperare, poate e nevoia fizică, poate-s doruri netrecute. Or fi și astea. Nu neg. Însă cel mai pregnant e alt sentiment. Care? Că am ratat o potriveală și că am dat-o în bară. Iar. Și că doar atât știu să fac.
Nu e vina ta. Probabil. De obicei nu e vina nimănui. Și totuși, există ceva care te zgârie pe o coardă.
…
Te mai gândești la el. La cine? La Puștiu. Nu vreau să vorbesc despre asta acum. Ok. Dar despre ce vrei să vorbim? Aș prefera să nu. Să ne uităm la stele. Să ne uităm cum adoarme orașul. Să adormim și noi cu el.
Ai vrea să citească asta? Da. Nu. Cum așa?
Da pentru că zace-n mine o urmă de speranță. Nu pentru că pare absurd și nebunesc și poate fi ușor interpretat.
Ce vrei să faci? Să plec din București. De tot? Câteva zile. Să mă îngrop în cărți, gânduri și liniște. Și când te întorci? Aștept. Să vină? Nu. Da. Nu știu. Să vină toamna.
Cheers!
No Comments