Confesiuni

Post după post

Am postat azi o însemnare mai veche despre comportamentul post despărțire și mi-a scris un amic. Sper să nu se supere că scriu despre el… Mi-a zis că trece prin asta și i se pare că lumea s-a terminat. Vorbeam cu el și deși înțelgeam senzațiile și faptul că se simte suspendat în neant, gol și fără repere, îmi venea să-i zic numai clișeele alea care ne-au ieșit pe nas: o să fie bine, într-o zi nu va mai conta durerea asta, toate au un scop, oferă-i libertate, află ce vrei tu, poate asta te ajută să te descoperi mai bine…

Și oricât m-am zvârcolit eu în dureri și-am zis că se sfârșește lumea după fiecare despărțire, iată-mă vie și din ce în ce mai întreagă, lucidă, rațională și mai conștientă. Dacă mă întorc prin 2011 sau 2012, aș putea jura că acolo era un alt om. Unul sfârșit, golit, tăvălit în mizerii. Poate ăsta e rostul suferinței, să te scalzi în căcat până peste ochi, după care să te speli de toate și să devii. Doar că durează până dispare mirosul. Unii nu rezistă și aleg să încheie capitolele, alții merg mai departe. E cumva simplu și totuși al dracului de complicat.

Nu mai scriu cu aceeași frecvență. Nici cu același patos. Îmi canalizez energia spre orice altceva decât autoanaliză și îmbrățișarea depresiei. Nu știu când am ajuns aici. Poate e terapia, poate (în sfârșit) cărțile citite își fac efectul, poate cei aproape 30 de ani…

De curând am auzit o frază care sună a mine. A mine de mai demult, de dinainte să mă las speriată ușor: numai tu puteai să te muți la aproape 30 de ani cu doi bărbați în casă. M-am amuzat. Nu știu dacă numai mie mi se întâmplă sau dacă din cercul de prieteni eu sunt aia care face lucrurile anapoda sau într-un ritm lent, dar abia acum am senzația că aflu pe bune cine sunt, cam ce aș vrea să fac fără să mai visez la prinți salvatori și zboruri cu baloane fermecate.

Există și o parte nasoală în toate astea.
Maturizarea vine la pachet cu șuturi în cur, asumare de responsabilități și frici. Dar le pot bea cu ușurință pe banii mei.

***
Am întâlnit un om frumos și nu știu ce să fac cu asta.

 

Cius,
Evergreen

Foto

You Might Also Like

3 Comments

  • Reply
    Evergreen
    22 August, 2014 at 5:50 am

    :)

  • Reply
    Marin
    21 August, 2014 at 8:54 am

    Hola!
    Mi-am luat, ca fiecare dintre noi, şi eu porţia de despărţiri (nu prea mare pentru că de multe ori nu m-am implicat prea mult ca să se creeze ceva care să poate fi despărţi- nu ştiu dacă a fost bine sau nu, e deja altă poveste). Nu mi-a fost bine, nu are cum să îti fie bine atunci, însă în nicio secundă nu mi-am considerat lumea/viaţa distrusă :) Toate prin câte am trecut m-au adus aici, în prezent. M-am analizat continuu pentru a vedea cum pot să fac mereu ceea ce simt şi mi-am spus că oricât de rău aş cădea tot mă voi ridica. Cred asta. Şi voi zâmbi vieţii oricâţi pumni mi-ar da :) Eu i-am împlinit anul ăsta pe cei 30. Da, ciudat sau nu, de aşteptat sau nu, vârsta asta te schimbă puţin :)
    Eu cred că trebuie să asculţi şi să observi totul in viaţa şi să păstrezi ceea ce are ecou în sufletul tău. Dacă tu simţi că e ceva ce trebuie să faci, fă asta. Nu conteaza dacă restul lumii e de altă părere.
    Cum ce să faci? Bucură-te de faptul că ţi-a apărut în viaţă. Fii sinceră şi bucură-te de fiecare clipă :)
    Să ai zi cu soare şi cu zâmbete!

  • Reply
    yxy969
    20 August, 2014 at 9:34 pm

    Nici eu nu prea stiu ce sfat sa iti dau . Poate ar fi bine sa faci cumva sa – l apropii de tine. Dar, nici prea aproape nici prea departe.

  • Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.