poveste de cafea

la ceas tîrziu.

de-i zi sau de-i noapte nu ştiu. nu am să ştiu niciodată care este diferenţa între lumină şi întuneric, dar înţeleg… îmi lipseşte cuvîntul… înţeleg condiţionarea lor. fără una nu-i cealaltă. înţeleg condiţionările de existenţă. înţeleg că nu poţi să trăieşti fără să ştii că mori… şi cînd ştii că mori înveţi să trăieşti. înţeleg umbrele şi nervii nopţii. înţeleg săruturile. înţeleg cerul mov la apus. înţeleg luna.

cofeina este mama tuturor. de dimineaţă, de prînz, de cină. dau la schimb cană de cafea cu drumuri de seară, pe-o cană de vin cu scorţişoară… dulce. atît de dulce încît să vreau să beau apă de sete.

îmi aprind o ţigară. bricheta e din aia cu schepsis pentru copii. nu mă mai chinui… sunetul “ţac” îmi tresare liniştea. Socrate zburdă. el nu foloseşte cofeină pentru energie. el e doar fericit în neştiinţa lui. şoarecele alb cu cheiţă se blochează în covorul îmbîcsit de ani. Socrate îl ignoră aşa cum face cînd nu-i convine ceva. nu are nervi, amintiri, furii sau comentarii la adresa vreunuia dintre noi. el ne acceptă pur şi simplu ca nişte particule din viaţa lui imensă.

am uitat cum se îmbătrîneşte.

de trei zile cîntăm imnul: “am bani de dat, am datorii la stat”. veţi rîde pentru că sună puţin manelistic, dar noi dansăm şi cîntăm de mama focului… aproape că ne vedem buricele mişcîndu-se pe sub bluze.

I spy with my hazel eye. I spy the most beautiful empty sky. I spy with my hazel eye, cause I don’t trust…

mîine mă ocup de cadouri. alor mei, lui Mihai, biletului tras şi lui Carmen. am intrat în febra sărbătorilor, dar am recunoscut că-s psihic căzută la pămînt. iar m-au apucat spasmele, fricile, nervii, nevoile. dar nu le las, mă! nu mă smiorcăi. sunt om tare, mă!