Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

E pustiu orașul în noaptea asta. Ne ținem strâns de mână, dar știm că la prima adiere ne desprindem unul de celălalt. Suntem atât de fragili.

Suntem aduși pe lume și puși în fața faptului că murim. Nu ni se explică care e treaba cu sentimentul ăsta și nici cum ar trebui să privim acest sfârșit. Dacă ne gândim prea mult la subiectul ăsta, oamenii ne reproșează că uităm să trăim, dacă ne ascundem gândurile, oamenii ne reproșează că suntem superficiali. Aparent e tot timpul despre noi, dar niciodată cu adevărat despre ce simțim noi. Ni se taie elanul și sinceritatea. Suntem numiți morbizi sau depresivi. Suntem ocoliți pentru că oamenii nu vor să li se reamintească mereu că sunt nemuritori. Că sunt fragili, abandonați într-o viață incertă, goi și la mâna destinului.

Suntem atât de speriați ce e dincolo de noi, încât nu vedem că e mai bine să pornim separat. Eu spre stânga, tu spre dreapta. 

Când nu mai facem față tumultului, ne concentrăm pe lucrurile reale, palpabile. Ne aruncăm în viață și-o trăim ca și cum ar fi ultima zi, ca și cum suntem nemuritori. Dar e incorect. Față de noi. Să ne credem super eroi. E corect față de naturalețea morții, să fie ignorată. Din frică. Cumva încercăm să ne găsim sensul în altceva decât în moarte. Și încercăm treaba cu viața. Care, o vreme, ne satisface, ne oferă tot ce avem nevoie, ne protejează de anxietăți.

Dacă ar exista un cosmos unde se strâng sufletele rătăcite, probabil că ne vom întâlni acolo. Și ne vom prinde de mână. Complet nepotriviți.

Dar revenim întotdeauna la căutări. La senzația de inutilitate. La găsirea sensului mai presus de ce primim aici. Revenim pe câmpul de luptă. Lupta aia zilnică de a găsi resursele să ne ridicăm din pat, deși știm că la o scară universală, suntem un fir de praf într-o adiere. Revenim să ne ducem bătălia existențială și nimeni nu ar trebui să ne pună la zid pentru asta.

Noi doi suntem oameni care sunt mult prea consumați în interior pentru a putea oferi în exterior. Am putea fi cu ușurință unul stafia celuilalt. 

Există o mulțime de tipologii de oameni și generalizările nu fac decât să elimine din trăsăturile profunde a fiecărei categorii. Există oameni care îmbrățișează existența cu o ușurință de invidiat. Există oamenii chinuiți. Oamenii preocupați de lucrurile cotidiene. Oamenii preocupați de cele cosmice. Există atât de multe chipuri, vise, gânduri, iluzii, frici, încât e nedrept să fim catalogați drept ăia care se consumă prea mult pe un subiect deja epuizat. Moartea.

Pentru mine, personal, moartea va rămâne pentru totdeauna un subiect ce poate fi discutat, scris, pus în filme sau în versuri, ce nu-și va pierde niciodată valoarea.
Este ceva al meu, personal. E o romantică tragedie existențială.

Cu drag,
Evergreen

Foto
Cover foto: Horațiu Lazăr