Praf pe tălpi

Tălpile evergreenoase au chef de plimbări. Se citește pe mutra mea că nu mai am răbdare! Că vara-mi bate la ușă. Că-mi surâd invitațiile la mare, chiar și cele la cort. Că nopțile la bere se lungesc. Că se schimbă vinul roșu cu cel alb. Că mă încăpățânez să mă zgribulesc pe la terase. Că râd cu poftă. Că vine luna mai. Că nu-mi amintesc să mă fi îndrăgostit primăvara. Că-mi mușc buza de jos și casc ochii-n jur. Că e tentantă lumea, dar mie-mi place s-o privesc de pe margine.

Se simte-n plimbările nocturne. În tălpile care mă tot întreabă când plecăm, când plecăm? În dorul de a face bagaje, eu care urăsc să împachetez-despachetez, în dorul de-a uita pur și simplu. Plecările-s în sânge. Le moștenesc genetic de la tata. Lui îi plăceau, tare de tot! Mie, și mai tare!

Deci dragilor. Vine vara. Sunt din ce în ce mai prinsă-n mrejele ei. Și-s din ce în ce mai îndrăgostită de sentimentul libertății care-mi pișcă limba. Și în același timp nu caut nimic. Nu mă mai interesează nimic. Nici așezare, nici deplasare, nici omul pernă, nici bărbatul care-și vopsește ușa-n roșu, nici cei care mi-au trecut prin palma stângă și mi-au sărutat când umărul, când obrazul, nici cei care mi-au promis să-mi fie. Și-s chiar surprinsă de mine însămi.

Ana ar spune: iată semnele maturizării, după care, cu cinismu-i caracteristic tot ea mi-ar zice: oricum ai să suferi. Eu inimă Ana.

Și cel mai frumos sentiment dintre toate este că nu regret nimic. Eu pe mine nu mă regret. Eu mi-s bine cu mine: cu ce am rămas, cu ce-am pierdut, cu ce-am lăsat pe la colțuri, pe la alții, cu ce-am uitat, cu ce-am șters, cu ce-am trăit.

Și nu mă laud, nu mă mint, ci-s cât se poate de calmă și relaxată când scriu asta… pentru că, am mai spus, vine vara și-s cumva în momentul în care coconul crapă.

HugsLovePeace
>.<