Confesiuni

Prea multe hârtii scrise. Aruncate. Rătăcite. Uitate

Oh, îmi place maturitatea, n-am de ce să mă plâng. Doar că uneori e destul de fandosită și pretențioasă.

Am fost la maman și-am răscolit prin toate actele. Un teanc de hârtii cu numele meu și semnătura mea, schimbată de la an la an. Contracte, promisiuni așternute, decizii de încetare a promisiunilor… ani adunați în pix, ținuți în evidență de altcineva. Eu am uitat bună parte dintre joburile avute, oamenii cunoscuți sau emoțiile trăite.

Printre contractele astea am găsit niște foi fără titlu cu o scurtă caracterizare a mea făcută de prietenele mele. Nu știu cu ce ocazie au fost scrise, nu-mi amintesc când, foile nu sunt datate, dar par atât de… ieri. Cineva-mi reproșa că mi-am pierdut esența. Ar trebui să-i flutur foile astea încărcate de calități și defecte care încă zac în mine. Na! Tot aceleași bătălii duc, doar că acum sunt conștientă de ele. Semi-conștientă. Am rămas surprinsă de cât de clare mi se par toate acum. Pesemne atunci nu mi-au picat bine, dar azi, în seara asta, mi-au picat la țanc.

Sunt într-o perioadă.
Cu toții suntem, am impresia.

Sunt iar în schimbări. Nu știu când am să mă potolesc. Ori să accept, ori să accept că toată viața voi trăi în bătălii, dar să accept. Lucrează în mine efectele și cauzele, deopotrivă. Sunt luată val vârtej și trântită cu curul de gheață. Apoi mă adun și mă ridic și-mi promit să nu mai fac. Nu termin de zis că mi se împleticesc picioarele și vin iar în freză. Și tot așa. Am impresia că toți ceilalți au învățat să valseze pe gheață și eu sunt ultima nepricepută.

Un du-te-vino.
O cascadă de emoții, ca mai apoi să cad într-o lâncezeală nefirească. Excelez în excese și extreme.

Am avut mereu senzația că suntem două. Sub o singură înfățișare suntem două ființe. Una extrem de optimistă și veselă și una picată într-o depresie viscerală.
Și noi două nu ne putem împăca niciodată. Singura modalitate de supraviețuire este cedarea rolului. Temporar.

Evergreen

 

Am pornit de la evidență. Teancuri de hârtii.
Am o mulțime de jurnale scrise pe agende pe care nu le voi mai citi niciodată. De ce le-am scris?
Am peste 2400 însemnări aici. Se voiau a fi o carte. Printată. De pipăit. Nu le voi mai citi niciodată. Ce rost au? Ce sens?
Am o grămăzime de oameni care mi-au trecut pragul sufletului și care au trântit zeci de uși în urma lor. Și am o altă grămăzime pe care am abandonat-o, habar nu am de ce.

Sesizez că odată cu vârsta viața nu se mai raportează la mulți oameni, chefuri și paranghelii. Se rezumă la câțiva. Apoi la și mai puțini. Apoi rămâne unul care te ține de mână să nu aluneci. Deși nu vrei, că ești a dracului, te lași să te sprijine. Momentul când amândouă ființele abandonează rolurile și se lasă. Se iartă.

Zilele astea mă gândeam la copii. Familie. La cum ar fi dacă…
Mi-am șters gândurile astea pentru că pare că-mi abandonez valorile.

Cum afli cine ești?

 

Foto

You Might Also Like

2 Comments

  • Reply
    Evergreen
    10 February, 2015 at 12:01 pm

    Multumesc, om frumos

  • Reply
    Catalina
    10 February, 2015 at 10:43 am

    Cand iti vizitez blogul mi se intampla des sa citesc despre mine. E un sentiment de multe ori placut, de uite, ma! nu sunt singura, care se concretizeaza intr-un zambet. O sa fie bine! Par asa, niste vorbe care se spun, dar stiu ca le vei simti adevarate. Te pup, om drag.

  • Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.