Primiţi cu astenia? Sau cu cerul înnorat? Dar cu marea şi dorul de ducă, primiţi? Primeşti?

Ascunde-mă. Pune-ţi mantia de supererou şi învaţă-mă să zbor!

Eu mă leg într-un fel ciudat de oameni. Fie îi transform în salvatori personali, fie îi iau drept model, fie îi admir si-i sui pe un piedestal, fie mă îndrăgostesc de ei şi vreau să-i iau acasă, fie vreau să plec în lume cu ei sau le rămân recunoscătoare pentru vecie. Eu nu mă împrietensc aşa, pur şi simplu, eu încep poveşti. Nu ştiu de ce, poate din cauza faptului că de mică m-am raportat mereu la ceilalţi şi mi-am găsit sensul în ceilalţi. Dar nu e sănătos pentru că poveştile se termină, oamenii pleacă, se schimbă sau dispar.

Terapia mă învaţă să fiu individualistă, cumva. Sau să nu mai am aşteptări de la alţii. Să nu-i mai aşez în definiţii. Să am încredere în super eroul din mine. Să am încredere în alegerile mele. Să selectez. Să spun ce simt, ce cred şi ce gândesc. Mă învaţă să văd ansamblul, să caut fără să disper, să analizez fără să fiu agresivă cu mine. Nu ştiu dacă o să poată vreodată să mă înveţe să fiu constantă în senzaţii.

O perioadă am zis că sensul meu e meseria mea. Apoi iubirea. Apoi celălalt. Apoi filmul.
Sunt în bătaia vântului, de fapt. Nu ştiu.