Am primit cadou de la dragii mei un salt cu parașuta. Visez de multă vreme să sar, mai ales că de mică sunt fascinată de zbor. Ei bine, lucrul s-a și implinit, că deh, cei care așteaptă nu o fac degeaba.
Ieri, m-am prezentat la Aerodromul Clinceni la Skydiving Center, după o noapte de nesomn. Nu am simțit frică, dar am avut emoții. Cum după ce mi-au făcut cadoul, prietenii mei mișto au început să mă troll-uiască cu tot felul de poze și filmulețe, am început să mă uit și eu pe youtube la toate nebuniile.
Fiind epuizată de toate filmele posibile, când am ajuns la Clinceni eram deja obosită, așa că simțeam când un gol în stomac, când relaxare. Am semnat o groază de chestii, mi-am vândut niște suflet și probabil și ceva organe, dar toate în cel mai cool loc posibil. Oamenii de acolo, relaxați, amuzanți și cu chef de adrenalină, ne priveau pe cei veniți să zburăm cu o oarecare compasiune.
A venit Cătălin, companionul meu de salt în tandem. Un drăguț căruia când i-am cerut scuze pentru eventualele întâmplări, mi-a zis că el vrea să supraviețuiască.
Cu un umor sarcastic ca al meu, ne-am înțeles de minune, mai ales că i-am zis că vreau să rămân în istoria aviației.
Mi-a pus hamul și m-a strâns bine de tot de mi-a ieșit niște suflet (l-am recuperat în aer), mi-a explicat cum să țin picioarele, capul și cum aterizăm (pe fund). După care am așteptat.
O așteptare emoționantă în care am făcut toate glumele posibile legate de moarte până la al întreba pe Cătălin la 1500 m ”Și, ai emoții?”.
Am urcat în avion. 1000 de m. 1500 m. 2000 m. 2500 m. Să dea naiba, da-i sus! Ne-am legat unul de altul. Strâns de tot. Atunci am realizat că zborul cu parașuta în tandem este pe lângă o doză de adrenalină și un exercițiu de intimitate. Dar putea să mă lege de piciorul lui că n-aș fi zis nimic. Ajungem la 3000. Lumea era mică de tot, ceva nori pe ici pe colo.
Au sărit primii. Ne-am ridicat de pe scaun. Am făcut câțiva pași spre ușă. Cătălin îmi tot dădea capul pe spate, eu tot să mă uit în jos. Mi-am pus mâinile pe hamuri și mi-a dat picioarele în spate. Și-am sărit în gol.
Doamne Sfinte! Nu știu cât a durat, nu știu cum a arătat lumea de la 3000 de metri, nu știu mare lucru că toate s-au întâmplat cu viteza luminii.
Știu doar că nu prea puteam să respir și din când în când îmi puneam mâna la nas să pot să trag aer. Că n-am simțit frig, că era un sunet puternic și că n-am văzut norii.
Ah, și am avut un gând. În căderea liberă, că dacă fac asta pot să nasc și un copil. Nu știu de unde a venit.
Soră-mea a zis că noi am deschis ultimii parașuta, ceea ce înseamnă că am fost cuminte și am respectat regulile.
S-a deschis parașuta, ne-am ridicat puțin (nu brusc, decent ca senzația), Cătălin mi-a dat ochelarii jos, mi-a mai slăbit hamurile că erau deja parte din mine și de acolo a început minunea plutirii. După șocul hăului am trăit senzația inexplicabilă, incomparabilă.
Mi-a părut rău că n-am căzut mai mult, să depășesc limita posibilă, dar m-am speriat că nu respiram ok.
Cătălin mi-a zis: ”vezi, nu e cerul limita aici, e pământul”. Am condus parașuta, ne-am învârtit până am amețit. M-a întrebat ce scrie pe talia mea, i-am zis că ”fluturii sunt liberi” și m-a întrebat dacă sunt. Sunt, i-am zis! Apoi am scos tot felul de: Doamne Dumnezeule, cât e de frumos, ce senzație, e perfect, uau, nu pot să cred…
Ne-am apropiat de hangar. Spuneam că nu mai vreau să cobor, că mai vreau în aer. Că mai vreau să zbor. Le-am făcut cu mâna alor mei care se uitau la mine ca la Dumnezeu (hahaha) și lin și frumos am aterizat pe fund. O jumate de oră am repetat obsesiv că eu mai vreau. La final, după mulțumiri, le-am spus că mă voi întoarce. S-au bucurat să vadă atâta entuziasm.
Cătălin m-a întrebat: și, vrei să fii fluture?
Nu știu ce i-am răspuns că mulțumeam zeităților și universului și destinului că mi l-a dat pe omul ăsta să zbor cu el pentru prima dată.
Și cam asta a fost. La final mi-a fost greață vreo jumate de oră. Am fost epuizată vreo două ore după salt. Și toată ziua am râs simțind trânci (cum ar spune mama) în corp.
Din păcate nu am sau nu există un vocabular care să descrie toate senzațiile. M-am simțit când personaj într-un film, când conducătorul destinului. Mi-am depășit limita, am ieșit din zona de confort, am trăit o experiență nouă pe care îmi doresc s-o repet până nu-mi mai permite vârsta. Simt că m-am schimbat, cumva, în sinea mea. Dar nu pot să spun cum.
Merită tot. Toate angoasele de dinainte, toate temerile din avion, toate întrebările, toate emoțiile.
Mulțumesc dragilor pentru ce mi-ați oferit să trăiesc.
Cu bine,
9 Comments
Maria
27 May, 2013 at 11:50 pmZici că, dacă ai făcut primul tău salt cu parașuta, poți să și naști? Dar reciproca este valabilă? Eu copilul îl am. Oare mă pot înhăma la un salt? :)
INTJ
25 May, 2013 at 3:10 pmThe great Taoist master Chuang Tzu once dreamt that he was a butterfly fluttering here and there. In the dream he had no awareness of his individuality as a person. He was only a butterfly. Suddenly, he awoke and found himself laying there, a person once again. But then he thought to himself, “Was I before a man who dreamt about being a butterfly, or am I now a butterfly who dreams about being a man?”
… ergo: ti-ai demonstrat ca esti fluture sau ca esti om?
Evergreen
25 May, 2013 at 3:29 pmCred ca-s cand fluture, cand om
Luciana
22 May, 2013 at 7:28 pmcool zbor de fluturas
xxlweblog
21 May, 2013 at 10:12 amBravo mai! Bine ai revenit printre larve :))
Ana
20 May, 2013 at 8:45 pmWooow! Ăsta e visul meu de când mă ştiu, să zbor atât de liber. E aşa de frumoasă povestea ta încât acum pot fi sigură că o săritură cu paraşuta merită… toţi fluturii. Felicitări!
dana lalici
20 May, 2013 at 6:05 pmNu stiu daca ai idee cat te invidiez. “Vrei sa fii fluture?” Cine nu ar vrea? Eu, sigur.
Creve
19 May, 2013 at 4:50 pmTe invidiez :)) Eu nu cred că aș avea curajul să sar cu toate că de multe ori mă întreb cum ar fi. Nici bungee jumping nu cred că aș avea curaj :D
Evergreen
19 May, 2013 at 6:29 pmBungee nu aș face nici eu. Parapantă, da :)