prinţesa cu mărgele roşii

Pielea albă contrasta puternic cu roşul sîngeriu al mărgelelor care pacă-i sugrumau gâtul. Le atingea cu mîna tremurândă îmbrăcată în dantelă fină de culoare roz pal. Stătea la fereastra zăvorâtă pe care curgeau şiroaie de ape. Ploua pe cîmpuri, ploua în ea.

Pe masă şedea mototolită o hârtie gălbuie pătată cu cerneală. Condeiul cu peniţa ruptă zăcea singuratic pe un colţ al mesei. Camera era întunecată, lucrurile răvăşite, oglinda spartă. Într-un cotlon o ladită maronie cu picturi florale era întredeschisă.

Prinţesa şedea în picioare la fereastră, cu privirea fixă undeva în văzduh, urmărind fulgerele care se reflectau în ochii ei de-un albastru răvăşitor. Profunzimea ochilor, frumuseţea delicată şi blîndeţea zâmbetului au frânt multe inimi de-a lungul anilor.

Îşi smulse brusc mărgelele de la gît. Acestea se loviră de podea, săriră de cîteva ori şi fiecare se ascunseră în cîte-un locşor întunecat. Se sprijini cu mâna de fereastră şi plecă capul.
O rază de lumină se strecură prin obloanele norilor. Dănţuia trist pe gîntul însemnat al prinţesei fără mărgele roşii.