Pun pauză și respir un apus de soare iernatic…

Trag în plămâni iarna ce va să fie. Mă înțeapă obrajii. Mă bucur ca un copil mic. Se vor aprinde luminițele. Decembrie va păstra mereu acea magie a sa. Pun pauză. Mă așez în timp.

Mă întreabă lumea cine sunt, ce mai fac și ce planuri am? Of. Am atâtea planuri… nu am scopuri și obiective pe termen lung și scurt. Eu vise. Probabil de aia îmi și ies puține. Dar visatul, visatul e momentul meu intim cu mine. Vorbesc rar de visele mele, de teamă să nu tresar și să le uit.

Am întors un taxi din drum. Am avut curaj să nu-mi pese de o situație cu potențial ridicol. Omul ăla a primit din energia mea bună și a pornit entuziasmat în căutarea unui om. A fost o seară de pomină! În filme l-aș fi găsit pe om. În realitate nu a fost așa, dar cum spune un prieten, am tot timpul din lume. Asta o face să fie mai amuzantă pe ea, pe viață.

Există momente minunate în viață. La fel cum există și cele de te pun la pământ. Toate au savoare… nu pot să neg acest lucru.

Pun pauză și mă caut în sertarele în care m-am ascuns cu atâta patos. Am devenit omul celorlalți și mai puțin al meu. E greu să mă țin de mine, dar văd că mă pot ține de alții cu ușurință.

N-am crezut că o să mai aud fluturi cântând. E o stare de bine. Venită de la mine, de la timp și de la apusul de soare iernatic. E o stare de pot mai mult, vreau mai mult, visez mai mult. Of, sper să și dureze viața asta ce-mi pulsează-n tâmple.

Îi ascult pe cei din jur și parcă-mi vorbesc din alte lumi… eu nu sunt ei, ei nu sunt mine.

Cineva s-a apucat să facă puțin curat în lumea virtuală. Dispărem cu toții din univers. E bine. E cel mai bine așa.

E vară-n mine. E toamnă-n visele mele. E iarnă pe obrajii mei.

Cu bine,

Evergreen