Queen of a bad kingdom

Aud tot mai des oameni care vorbesc despre fericire. Mai nou, e nevoie să fii fericit ca să ai o menire în viață. Ceea ce ar fi putut fi o senzație aparte s-a transformat în pași de urmat, în teorii și citate menite să ne spele pe creier, în definiții și etichetări. Ca să nu trăiești degeaba e imperios necesar să râzi ca idiotul la lună, altfel, timpul petrecut în tristețe e inutil și tu respiri degeaba.
(aud tot mai des judecăți de genul ăsta, cum că o anume persoană face umbră degeaba pămânului – mă intristează cumplit astfel de opinii)

Play

Nu mă consider un om fericit. Nici un om trist. Cred că în 24 de ore, cât are o zi cu tot cu noapte, sunt deopotrivă și fericită și tristă. Pentru că orice situație vine cu toate nuanțele sale. Doar că alegem să privim dintr-o anumită perspectivă. Uneori privesc pozitiv, alteori negativ. Partea bună e că au dispărut tragicul și spaima aia de-mi tăia picioarele și respirația.

Cum toate lucrurile în viața mea par să se așeze, probabil că cei din jur se așteaptă la un fel de exaltare. La un țopăit în pas de dans. La scris și postat motivaționale pe blog. La mine binele se manifestă altfel. Vine la pachet cu teama că sigur o să se petreacă ceva rău. Autosabotare. Cherophobia (fobia de fericire). Binele se manifestă cu incapacitatea de a mai scrie, cu momente în care parcă plutesc, cu zâmbet tâmp pe moacă, dar și cu anxietate și cu blocaje. Nu știu de unde vin astea, poate pentru că m-am obișnuit altfel și ăsta e un soi de adaptare la ceva nou. Sunt taur. Nu-mi plac (neapărat) schimbările. Poate sunt conștientă că nu există laptele și mierea. Poate așa-s eu formată genetic să nu mă pot bucura fără nicio urmă de îndoială.

Sunt sigură că perioada asta e încă o lecție pe care o primesc. O miros.
Doar că-s în perioada insomniilor. Și a micilor frici. Și am toate perspectivele distorsionate.
Iată un proiect nou la care lucrez, mobilă tunată, marca Sector 7.

Anul ăsta e anul transparenței în marketing. Se continuă cu poveștile personale. Ne inspirăm din reușitele celor ca noi și îi invidiem pe ascuns. Suntem conectați non-stop la viețile altora. Tânjim la ele. Uităm de noi.

Vreau doar să mă plimb prin zăpadă. Fără să ne spunem nimic.