Confesiuni

Rămas bun

#ofrazapezi
nu am știut niciodată cum să-mi iau rămas bun de la cineva. ori a dispărut pur și simplu din viața mea, ori eu din viața persoanei, dar rămas bun pe bune, ca-n filme, nu-mi amitesc să fi trăit.

nu am știut niciodată să închid ușa și odată cu ea să las acolo tot ce ne-a aparținut cumva. parcă abandonez odată cu cuvintele alea toată bucata aia de viața pe care am petrecut-o cu omul ăla. știu că unele povești trebuie să se încheie. că nu mai au personaje, acțiuni, conflicte. și atunci pui copertă peste copertă și bagi cartea în bibliotecă. doar că eu sunt genul ăla care tot recitește pasaje din când în când în căutarea de răspunsuri.

poate răspunsurile nu stau în trecut.

hell, încă mă mai gândesc la o prietenă din copilărie. pe nume Ana. avea mâinile lungi și buzele groase. dar figura ei se împletește cu a altei persoane. cred că Mihaela se numea. eram colege de generală. de ce au rămas figurile astea așa lipite de mine?

nu știu ce mi-a venit azi să pun piesa asta pe repeat. de fapt știu, dar nu-mi place să recunosc asta, așa că mă prefac că nu știu… am avut o perioadă lungă de draw your swords.

[youtube]https://www.youtube.com/watch?v=cH2512J7GCY[/youtube]

sunt oameni care marchează pentru tot restul vieții chiar dacă ai închis 6 uși cu 14 lacăte.  chiar dacă nu ați mai vorbit de ani de zile. chiar dacă au dispărut complet.
am înțeles că cu cât te lupți mai mult cu asta, cu faptul că lasă urme, cu atât ele sunt mai adânci.

nimic nu dispare. totul se stochează.
atingeri, priviri, zâmbete, cuvinte, lacrimi.

cu bine,

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.