De-o vreme sunt într-un proces de zgârmănit interior. Nu e un proces foarte concret, sunt niște emoții puternice sau subtile care mă gâdilă prin corp. Niște lumini sau umbre care adie pe la timpan. Și pe care încerc să le prind într-o formă logică, să le așez, să le conțin.
– – – – – – în ziua aia m-a curprins o tristețe profundă. am știut în mine că drumurile noastre se încheie aici. ca o poezie de vară târzie. rămâi cu bine.
Acum două zile am pus mâna pe telefon și am vrut să scriu cuiva cu care mă chinui de multă vreme: îmi pare rău pentru toată durerea pe care ți-am cauzat-o. M-ar fi ajutat să fac următorul pas în vindecarea mea. Să spun doar atât: știu că ți-am cauzat mult rău. Fără să încerc să explic, să-mi găsesc scuze sau să acuz persoana că m-a provocat, că de fapt merita mai mult rău… Să accept că Roxana a făcut acest rău. Că nu a fost asta intenția, că la rândul meu am fost rănită, contează mai puțin, contează că am rănit un om și omul ăla mi-a spus, iar eu m-am înfuriat. Dacă eram mai sănătoasă emoțional, nu am fi ajuns aici, aș fi acceptat adevărul ăsta.
Dar nu i-am scris. De ce? Pentru că ar fi venit din senin un mesaj. Pentru că poate aș fi trezit alte sentimente grele în celălalt om. Poate omul ăla a uitat, a trecut sau nu mai vrea asta. Poate nu e în același punct cu mine, poate nu are nevoie de closure, poate… nu i-am scris pentru că ar fi fost un gest egoist. Aș fi râcâit ceva ce nu știu dacă mai trebuie râcâit, așa că procesul meu interior de vindecare și înțelegere e al meu.
– – – – – – am ridicat pe un piedestal înalt de tot niște oameni. niște zei printre muritori. anul ăsta zeii ăștia au devenit oameni. n-a durut cât mi-aș fi imaginat că doare.
E mai simplu să dăm vina pe cineva din exterior, pe un demon malefic, care ne rupe pe genunchii lui nenorociți, decât să ne uităm în oglindă și să recunoaștem că puterea celor din jur o dăm noi, nu și-o iau singuri. Că atunci când toată povara vieții noastre depinde de un om, un prieten, un iubit, un șef sau un job, ceva nu e în regulă. Că atunci când ni se prăbușește universul pentru că un om nu corespunde valorilor sau nevoilor noastre, poate nu suntem noi calibrați la realitate. Pentru că realitatea noastră e suma traumelor noastre. Iar traumele noastre sunt toate mecanismele noastre de apărare din copilărie. Care ne sabotează ca adulți.
Învăț să nu mă mai leg profund de oameni, ci să construiesc momente. A scăzut disperarea de a fi iubită, nevoia de a mă simți cineva prin ochii celorlalți. Am înțeles (cu greu) că suntem impermanenți, că totul în jurul nostru vine și se duce, inclusiv bucuria și furia. Mă bucur de lucrurile mici și sunt zilnic recunoscătoare pentru TOT ce primesc de la univers. Chiar dacă mă doare uneori, e o lecție esențială pentru mine.
*** nota
Anul ăsta a fost un an greu, dar un an care m-a crescut enorm. De când am devenit mamă am apăsat pedala de accelerație în tot ce înseamnă dezvoltarea personală. M-au pocnit peste ochi multe traume îngropate, pe care le-am crezut rezolvate. Mi-am luat-o ca la sport sângeros și încă le încasez. Uneori mă simt mică de tot și neajutorată și tot ce am nevoie de o îmbrățișare onestă. Alteori mă cuprinde o furie inimaginabilă. Lucrez cu mine. Îmi doresc să fiu un om împlinit, o femeie fericită și o mamă echilibrată pentru fiul meu.
Cu bine,
No Comments