Confesiuni

Recidivă

Sunt niște momente când ai impresia că totul se leagă. Te uiți în oglindă și pare că în sfârșit ai luat-o pe făgașul cel bun. Ți-e teamă să te obișnuiești cu gândul ăsta și-l alungi ca pe o dâră de praf. Dar zâmbești pentru că undeva în adâncul tău știi că meriți. Meriți să te uiți azi în oglindă și să fii mulțumit de tine.

Apoi ca prin abur se schimbă totul la 180 de grade. Te uiți în oglindă și aproape că nu te recunoști. S-a dus zâmbetul. S-a dus gândul ăla. Simți că ești pe zero cu toate și că oriunde ai privi nu ai o traiectorie. Te simți lipsit de zvâc, de puterea de lupta mai departe, de dorința de a reuși încă o dată și încă o dată în viața asta. În oglindă nu mai e nimeni, ești singur și-al nimănui.

Cobori treptele metroului zgribulit din cauza celor patru grade venite pe nesimțite, parcă. Real feel -6. A înghețat și iadul din tine. Și te ia așa cu gol în stomac gândindu-te că te afli la un căpătâi pe care habar nu ai de unde să-l apuci și ești al dracului de singur. Și te gândești că ai vrea să ajungi acasă, să pui capul pe umărul cuiva și să te încrezi în persoana aia. Pentru că în tine nu mai poți. Nu mai ai de unde. Dar persoana aia e absentă. Și tot cobori treptele alea interminabile și simți cum te afunzi din nou. Oricât de rezonabil ai fi cu destinul tău, oricât te-ai obișnuit să te zbați, pur și simplu nu mai poți. Nu mai poți, mă.

Real feel: gol goluț.

Am impresia că unii oameni apar pe lumea asta doar ca să fie testați. Dacă și cât pot duce. Parcă se fac experimente universale pe unele ființe. Și li se tot dau lecții de învățat și își dau silința, activează supraviețuitorul, îngrop partea rănită și iau în piept cu elan și forță tot ce li se dă. Întâlnesc o groază de oameni care le spun cât de buni, mișto, inteligenți și puternici sunt. Dar oamenii ăia pleacă înapoi în viețile lor, așa cum e firesc. Iar ei ajung în locul ăla pe care-l numesc casă și se simt sleiți. Ar zgâria pereții, ar urla ca lupii la lună, ar boci cu jale. Dar n-o fac. A doua zi o iau de la capăt. Și tot așa. Același cerc precum șoriceii ăia neobosiți.

Ne întrebăm de ce unii îmbătrânesc prea repede. Sau le dispare sclipirea din ochi. Sau pierd inspirația. Ne întrebăm de ce se dau bătuți când au atâtea de oferit. De ce renunță când au atâtea de făcut.

Dar ei când primesc? Oamenii ăștia cu păr alb de tineri, cu tot ce dau, ei când primesc? Și cât durează asta?

S-a golit rezervorul.
Sunt (din nou) în punctul ăla al existenței când pedalez spre nimic.
Și n-am unde să mă duc, cui să zic, umărul pe care să-mi pun capul și gândul ăla că pentru câteva momente preia cineva senzația asta grea de pe umerii mei.
N-am.
E al dracului de gol și de frig.

Sunt niște momente când tot ce ai legat se dezleagă sub privirea ta plină de regret. Unde ai greșit? Ce ai fi putut face altfel? Și de ce?
Niciun răspuns.

Răsună un ecou timid al propriilor taste și gânduri.

 

You Might Also Like

1 Comment

  • Reply
    anonim
    25 October, 2014 at 7:35 pm

    Este trist textul tau :( As vrea sa pot eu sa-ti transmit toata energia si bucuria de care ai nevoie.
    Eu cred ca nu ai gresit cu nimic. Nu stiu, dar eu asa cred.
    Si eu sunt de multe ori ca tine.

  • Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.