Confesiuni

Revoltă mută

M-a luat așa deodată o furie. Mocnește probabil de ceva vreme de s-a apucat azi, în miezul zilei, de după o mahmureală ușoară, să se dea în stambă. Ea și Domnul Ficat. Li se năzare să-mi dea de furcă atunci când mi-e lumea mai dragă. Sau, acceptabilă. M-a luat o furie pe mine. Mi se pare că trăiesc într-un haos continuu și că fac ceea ce făceam și acum 10 ani, doar că acum sunt mai matură. Nu am un plan anume, nu am un scop, nu am o destinație spre care să mă îndrept. Pur și simplu mă aflu-n treburi. Nu mă îndrept nicăieri. Nici profesional, nici emoțional.

Am tot avut procese peste procese. Am ajuns în punctul în care să nu mă mai sufoce viața și în care nu mă mai raportez la măreția universului, ci , mă raportez la micimea mea în micul meu univers. Și ma liniștește fraza “toți murim”. Bună abordare, nu? Cică eu-s ciudată că mă gândesc prea des la asta.

Mi-a zis cineva la un moment dat: am hotărât să fac un copil, simt că nu mă mai împlinește altceva. 

Trăiesc într-o bulă destul de interesantă, dar care presimt că (mă) va pocni la un moment dat. Ce e drept nici nu mă sperie, nici nu mă determină să trag de ea. Parcă-s zid.

Am tot ieșit în oraș. În toate cluburile, pe toate străzile. M-am făcut praf și pilaf de m-a dumnezăit Domnul Ficat până m-a dat de toți pereții. Și cu cât ies mai mult, cu cât observ mai mult, cu atât am certitudinea că voi muri de una singură fără să fi priceput (de fapt) nimic din toate astea, fără să intru până-n profunzimea vieții, fără să fi însemnat ceva anume. Cu cât ies mai mult și mă plimb aiurea noaptea pe străzi, cărând total lipsită de grație 3 chiparoși după mine, lăsând urme de vară, realizez că toată viața mea emoțională se raportează la un singur om pe care-l tot reînvii în glas. Drept dovadă vineri seara urlam în creierii capului un nume pe care l-am considerat de multă vreme îngropat. Amin!

N-am stare nici să stau, nici să plec. Tronează o presiune-n creștet. Nu am stare să citesc o pagină până la capăt, să ascult o piesă ori să zâmbesc cuiva mai mult de 5 secunde. Pare că nu-mi ajunge timpul. Zvâcnește-n plex o urmă de furie amestecată cu sarcasm și ironie. Tratez viața suficient de superficial uneori, cât să-mi păzesc curul. Și alteori atât de intens că am senzația că mă va consuma înainte de următorul răsărit.

Scriu tot mai rar aici, dar scriu în gând. Fac liste peste liste, trag linie și nu respect nimic.

Dar în ciuda furiilor, nevrozelor, angoaselor, alcoolului, nopțiloe albe, oboselii de a doua zi, senzației de goliciune, de nimic, în ciuda abandonului, dorului și nevoii de mai mult, mă simt liberă. Mă simt liberă. Și asta mă ajută să vreau să fiu mai bună-n toate! Să citesc mai mult. Să văd mai multe filme. Să fiu mai ancorată în realitate, mai dispărută în imaginar. Să caut echilibru între decandență și valori morale.

Ouf, dar marea? A întrebat de mine?
O însemnare lipsită de coerență și structură. Exact cum sunt eu în acest moment.

Foto

You Might Also Like

3 Comments

  • Reply
    V.
    4 August, 2014 at 11:42 pm

    E ceva in aer. Vara probabil. Parca a dat strechea si-n mine. Ies aproape zilnic si cu rezultate … hmm.

  • Reply
    Evergreen
    4 August, 2014 at 8:19 pm

    Incerc

  • Reply
    Miriam
    4 August, 2014 at 2:40 pm

    Respira!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.