Rezistenta omului in fata uraganului emotional

Sunt anumite momente in viata cand NU trebuie sa rezisti, desi toata lumea din jurul tau iti spune ca trebuie s-o faci. Sunt anumite in viata cand, oricat de puternic si rational ai fi, nu poti sa faci fata. Fie ca e vorba de o relatie toxica, fie ca e vorba de un job sau de o situatie. Nu poti. Stiu, suntem toti niste razboinici si trebuie sa ne zbatem sa reusim, sa razbim, sa invingem sortii!

Suntem moi. Si nu facem fata unui uragan de intamplari. Si suntem vraiste in cap si-n emotii.  Si un rahatel ne poate da peste cap complet.

Atunci vine cineva si-ti spune ca putea fi mai rau. Da, puteam sa am cancer in ultima faza si rahatelul asta sa mi se para doar un rahatel. Dar nu am, preocuparea mea de acum e situatia prin care trec: starea continua de plans, nervii si oboseala, epuizarea asta pe care o simt in fiecare zi pentru ca ma lupt sa rezist. De fapt asta ma consuma. Lupta asta interioara cu mine insami.

Poate nu trebuie sa rezistam. Poate atunci cand mintea si corpul ne trimit semnale clare ca nu suntem bine, ar fi indicat sa le ascultam. Poate ar trebui sa nu ne opunem atat de mult si sa acceptam ca nu suntem atat de puternici.

Uneori avem nevoie sa fim asigurati ca ceilalti ne iubesc si daca ne bagam picioarele. Ne iubesc si daca esuam. Ne iubesc si obositi, bociti si tristi.

Stiu, viata nu vine si-ti ofera totul pe tava si nimeni n-a zis c-o sa fie usor. Stiu, e doar un  job, e doar o relatie, e doar o situatie. Stiu, peste un an asta nu va mai fi contat.

Dar mai stiu ca in fiecare dimineata abia ma ridic din pat, ca am frecvent o stare de plans, ca nu am niciun fel de entuziasm ramas, ca ma zbat intr-o mare de incertitudini, ca nu mai gasesc resurse in mine sa cred ca voi reusi. Sau ca merita. Sau ca e doar o etapa.

Mai stiu ca oricat de mult nu va mai conta asta peste un an, va lasa urma. Poate adauga niste riduri de expresie, poate niste fire albe, poate niste frici si frustrari.

Si fara sa recurg la tertipuri sa ma motivez, avem o singura viata si prioritatea numarul unu ar fi sa incercam s-o facem sa-si merite timpul.

O buna parte din ea invatam. Pana pe la facultate, noi tot invatam. Sa fim, sa facem ceva, sa gandim, sa avem idei. Dupa care avem nevoie sa punem in practica ce invatam si sa intelegem ca tot ce am acumulat ajunge sa ne fie dusman. Si incepe nevrozele. Dupa care devenim adultii aia care trebuie sa fie responsabili, care nu se mai pot smiorcai din orice, care nu se pot razgaia. Dupa care imbatranim si uitam. Iar mai apoi murim.

Nu avem niciodata timpul nostru.
In care sa nu acumulam, sa nu aruncam, sa nu fim adulti, sa nu fim altcineva decat vrem noi sa fim.

Vreau timp.

Foto