Rezumat (succint)

Situația a devenit acceptabilă când am recunoscut că nu pot singură. Dacă aș fi putut să răzbat (așa cum mi-am tot imaginat de-a lungul anilor) aș fi putut să mă nasc singură, la propriu!
Și aș mai fi făcut și altele…

Am fost o adolescentă responsabilă. Nu cuminte, ci matură pentru cei 17 ani. Perioada aia ar fi trebuit s-o trăiesc cu totul altfel. Ar fi trebuit să fiu mai curajoasă, dar familia de unde provin (principii preluate de la bunica și idei fixe) m-a țintuit într-o moralitate de-a dreptul absurdă, chiar dacă imaginativ zburdam.

Am citit foarte puțin. Am văzut puține filme și altea proaste. De teatru nu mai zic. De cultură nici atât, dar eram o elevă bună (cea mai bună în generală și la nivel mediu în liceu). Aveam o sclipire (ceva), papagal, genul acela de smartass. Nu ieșeam din ce mi se spunea la școală, decât foarte rar.

Și oricum n-aș fi avut timp.

La 17 ani munceam ca picol. A fost oribil.
Apoi mi s-a oferit un job de secretară-femeie de serviciu-fatăcarefacetot, vreun an jumate cu promovare în asistent manager (la optișpe ani aveam în mână mii de euro și niște contracte importante).
Apoi a venit a doișpea. Am făcut o pauză din muncă. La bac am luat o notă jenant de mică (a unșpea și jumate din a doișpea le-am împărțit între casă-școală-job) și ai mei s-au ofticat. La ASE am intrat la taxă, tata m-a renegat. Apoi am renunțat după jumate de ani, ce căutam acolo? Ah, mă dusesem că iubeam un tip și pentru că nu mă învățase nimeni că ase-ul sucks. Au fost perioade când am avut trei joburi (contabil junior, operator sondaje opinie și redactor coffee break) și jur că nu știu cum am făcut față. Am mers la particulară la jurnalism. Mi-era scârbă de învățământul de stat. Am lucrat în televiziune. Am lucrat în presa scrisă și în televiziunea online. Și am încheiat cu presa online. Acum, la 25, sunt șomeră și studentă din nou la regie de film. Anul II. Un altfel de învățământ de stat. În sfârșit fac ce-mi place!

La 18 ani am început o relație serioasă. Nu se pune cea de trei ani (vară de vară) cu John, tipul care m-a învățat să mă pup. S-a terminat prost. Apoi după câteva luni a urmat încă una de trei ani. S-a terminat și atât. În perioada asta tipul de la ase își făcea apariția în viața mea, damn it! M-a bulversat muistul. Pe penultimul iubit l-am agățat în trafic și ultimul m-a cucerit c-o umbrelă. Acum sunt singură.

Am muncit de mică pt că am crezut că așa o să pot să ajung în vârf cât mai curând. Și plus de asta, petreceam timp în afara pereților acelora. Nu știu câți știți că tata era alcoolic. Și noi isterice. Am avut câțiva ani când am vrut să mor de frica atacurilor de panică, ce paradox, nu?

Înjur ca un birjar. Am traume și daddy issues. Câteodată beau peste măsură și nu, nu mă gândesc c-o să ajung ca tata. Pe tata l-am iertat. Nu mă descurc singură, ci sprijinită întotdeauna de cineva. De obicei îmi resping familia pentru că vreme de ceva ani am fost stâlpul în casă. Fetele știu că-s puternică și că mă pot descurca oricând. Sunt într-o continuă căutare. Nu mai cred în monogamie (tot tata bată-l vina unde o fi) și nu mai cred în relațiile perfecte. Renunț cu greu la oameni, plâng și râd cu aceeași poftă, dramatizez mult și nu am cum să schimb asta, sufăr ca un câine și iubesc ca o nebună.

Nu-mi caut scuze pentru cine sunt, dar oamenii pretind că mă cunosc și la final mă acuză că am probleme. Da, am! Nu am zis niciodată că nu am. Dar mi le asum și încerc să găsesc soluții. Și dacă nu găsesc, asta sunt! Nu mă plâng de viața pe care am avut-o, bănuiesc că vine ea și moneda, cândva. Nu mă plâng că nu am trăit cum am vrut sau că ai mei nu aveau bani să mă trimită-n tabere în Elveția pe vară, ci doar mă gândesc că dacă aș fi avut mai multe șanse, acum aș fi fost câteva trepte mai sus.

Iar de-a lungul anilor am avut lângă mine oameni la fel sau aproape traumatizați ca mine. Cine se aseamănă se adună, nu? Nici nu mi-i mai amintesc pe toți, îi zăresc pe stradă și abia atunci realizez că am împărțit momente cu ei. Acum am rămas cu câțiva, îi număr pe degete. Dar și ei pleacă pentru că așa e soarta. Cum și eu plec.

Iar cuvintele de mai sus reprezintă a mia parte din cine sunt eu. Ca și blogul ăsta.

Așa că, înainte să veniți să mă acuzați că-s dementă și să-mi subtilizați numere de psihologi pe sub ușa virtuală, uitați-vă în propriile dulapuri. Bate vântul, nu? Așa că înainte să-mi scuipați printre dinți că-s labilă emoțional și incapabilă, gândiți-vă de două ori. Da, vreau să trăiesc! Așa cum am chef! Da, nu pot să fac asta dacă la brațul meu nu stă cineva! Și da, acum mi-e mai ușor să zâmbesc sincer… pentru că știu cine sunt, de unde vin, dar mai ales știu sigur unde vreau să ajung!

Așa că vă mulțumesc că ați împărțit cu mine cinci ani de viață prin blogul ăsta. Și vă mulțumesc că m-ați plesnit peste nas când am meritat sau mi-ați alinat durerile, dar mai presus de toate e viața mea și nu mă jenez nicio secundă de ea! Așa că dacă am supărat pe cineva poate să se ducă să bea un pahar de vodka în cinstea mea, pur pariu că o să-i treacă nervii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=vx2u5uUu3DE]