România înghițită de mizerie

Zilele trecute am fost în vizită în satul copilăriei mele, un colț de rai din Moldova, lângă orașul Onești. Un sătuc micuț, ascuns de lume, locuit de câțiva oameni, în care ani la rând în timpul copilăriei am venit cu aceeași dragoste.

Lăsând deoparte senzația de pustiu, am rămas profund decepționată de mizeria pe care am găsit-o aruncată în pârâu, poalele dealului, pe corhană și prin râpe. Sticle de plastic, ambalaje de la diverse produse, plimbate de firele de apă care abia se mai strecoară prin jeg. M-am întristat cumplit de tare.

Oneștiul este un oraș curat, slavă Cerului. Spre deosebire de București unde mizeria tronează ca la ea acasă. Nu spun de rahații de câine din cauza cărora mi se întoarce stomacul pe dos în fiecare dimineață, ci de hârtiile, tampoanele, sticlele de plastic, cartoanele și ce-o mai avea omul prin casă de aruncat pe geam.

La mine-n cartier copacii sunt plini de tot felul de tâmpenii, de la chiloți la saci de gunoi. Acum că au înverzit, sunt ascunse, la toamnă începe expoziția.

Nu de puține ori am vrut să pocnesc persoanele peste mâini atunci când aruncau pe stradă. Dar m-am abținut, mai ales că se întâmpla uneori ca o mamă să-și lase plodul să facă gestul ăsta, având un coș la un metru distanță. Aruncă oamenii de la geamul blocului, mergând pe stradă, din mașină, de oriunde, numai să se descotorosească de gunoi în văzul lumii, zici că asta-i face să se simtă mai bine.

Mă uitam pe câmp, în drum spre București. Plin de mizerie. Mi s-a strâns sufletul. Mi-am imaginat că-s un fir de iarbă sufocat de o mizerie ca asta. Că-s un fir de apă care încerc să ajung la destinație. Că-s o creangă a unui copac și-s legată de mâini și de picioare. Am simțit că mă sufoc.

Nu știu de ce alții pot și noi nu putem. Știu că ne lipsește cu desăvârșire simțul civil, conștiința socială sau perspectiva viitorului, știu că există o nepăsare intrinsecă și o orbire românească pe o care o dobândim cu timpul. Știu că oamenii aruncă cu gândul că ăialalți fac curat, că de aia plătesc ei, nu?. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar gândirea asta specifică românului e total greșită.

Felicit inițiativele de curățare ale României. Ele sunt puține comparativ cu nesimțiții care-și duc existența irelevantă în fiecare zi. Dar sunt și asta e semn bun. Îi felicit pe cei care aruncă la coș sau care păstrează gunoiul până acasă. Pe cei care nu aruncă nici măcar chiștocul de la țigară pe asfalt și care uneori strânge după ceilalți.

România e înghițită de mizerie. Și e prinsă-n sistem. Nu poate face nimic să lupte.

Foto