Așteptam cumva momentul ăsta când tu închizi poarta și eu rămân în ploaie. Poate de aici și lipsa dezamăgirii. Cumva știam că în sinea mea că există o asemănare între tine și ceilalți oameni, oricât de diferite ar fi fost momentele. Nu e vina ta. E vina mea, aleg oamenii care cel mai probabil aleg să dea cu mine de pământ. Doar că am învățat să-mi amortizez căderea. Am învățat să recunosc că mă doare, să accept situația și să merg mai departe. A fost frumos + nimic din toate astea nu va mai conta = mai departe.
Auzim în fiecare zi opinii și sfaturi. Unele trec pe lângă noi, cu altele rezonăm. Alergăm în fiecare zi după un ceva. Unii știm ce e acel ceva, alții doar alergăm dintr-o nevoie disperată de a nu sta.
Mă simt singură. Nu în raport cu lumea. Lumea e a mea. În raport cu mine însămi.
Ne ascundem după planuri pe termen lung și scurt. După o să fie bine. După gândul că anul viitor pe vremea asta vom fi în altă parte, undeva mai confortabil, mai frumos, mai pe placul nostru. Căutăm sensurile mici pentru că cele mari ne copleșesc. Bifăm rezultatele. Suntem nemulțumiți de incapabilitatea noastră de a fi cei mai buni.
Dacă mă opresc lumea nu se oprește. Dacă greșesc nu sunt mai puțin valoroasă. Dacă mă împiedic nu se prăbușește universul. Dacă alegi să pleci nu mă pierd.
Dacă tot ce am văzut în tine e adevărat, atunci am încredere că va veni o zi când vei vedea și tu.
No Comments