Să-ți iau durerea cu zâmbetul

Nu am capacitatea să văd lumina în oameni, dar pot s-o descopăr pe parcurs.

În viața mea, în cercul meu, au pășit câțiva oameni, noi. În staniol bine împachetat, cu povești proaspete și inima deschisă. Cu blândețe sau brutalitate încep să desfac staniolul ca să ajung la esența lor, acolo unde-mi place mie cel mai mult. Să ajung să le cunosc viscerele. Să trăim unul prin altul.

Cu ei nu reușesc să comunic, am goluri în exprimare, devin paranoică, mă sperii și mi-e tot mai greu să prind curaj să mă leg. Și nici ei nu se pricep foarte bine la asta, deci trebuie timp să ne așezăm, să prindem încredere unii în alții sau fiecare în el însuși. Și chiar dacă nu verbalizăm emoțiile, ei au un impact puternic asupra mea. Le simt atât de tare durerile că mă izbesc în piept. Atunci îmi doresc să am puteri tămăduitoare… pe care desigur că nu le am.

Și deci fiecare pleacă pe drumul lui în tăcere, eu cu durerea lor și ei oftând.

Duminică am numărat 40 de zile de absență și pentru prima oară mi-a fost dor. Cumplit.
Mi-am zis, opa, începe… începe vertijul, începe jalea, începe doliul. Dar n-au început. A fost doar o apăsare în piept, un suspin lung, un nod în gât și câteva imagini derulate rapid. Oare asta rămâne după trei ani?

HugsLovePeace
>.<