să fii pe picioarele altcuiva

M-a enervat la culme, încă de dinainte de 18 ani, treaba cu: “e timpul să fii pe propriile picioare” sau “e timpul să te descurci pe cont propriu”. Bun. Dar cum o fi să fii pe picioarele altcuiva? Aşa pur şi simplu. Şi nu pe contul tău, ci pe contul lui X. Să existe un bun samaritean care să te adopte (fără să-ţi ceară nimic în schimb) şi să te lase să-i porţi pantofii (de preferinţă Gucci). Cum o fi domne să nu trăieşti pe picioarele tale, ci să toceşti călcîiele altcuiva? Şi seara, cînd te plictiseşti de ele să ţi le iei pe ale tale înapoi… dimineaţa, la uşă, picioarele de schimb şi contul celălalt te aşteaptă vesele să bei cafeaua la cea mai scumpă bodegă din centru cu super prietenele tale care nu muncesc pentru că şi ele ar avea un bun samaritean să le ofere alte picioare noi-nouţe şi de firmă. De firmă e un moft. Se acceptă şi noname-uri.

Şi cînd e timpul ăsta? Timpul să iei viaţa în piept, contul la trîntă şi picioarele la spinare?  Şi unde se găsesc samaritenii care poartă în plasa vuitton perechea ta? Ha? Unde-s?

Nu te gîndi la o leneşă care vrea să fie întreţinută. Nici gînd. Viaţa să fie aşa bună că îţi dă două perechi de picioare. Super ofertă pentru tine şi prietenele tale. Şi dacă dai chix şi nu ştii să mînuieşti şi să împaci cele patru picioare (că nu te-a făcut maică-ta păpuşar) se va inventa şi un dicţionar de utilizare. Mă ocup de asta.

Urmează partea cu: eu vreau să fiu ALTFEL! Şi uite-aşa dispari din societate şi din gaşcă şi din lume. Că tu vrei să fii altfel. Nici emo şi nici manelar, nici rockeruţ şi nici pop lover. Nu. Să nu te încadreze nimeni în nici un tipar. Să fii altfel. Să fumezi pînă îţi put şi ochii şi să bei singuratic un stejar. Să faci carii şi să nu-ţi pese şi să porţi blugi nespălaţi de-o lună. Să ai părul nici lung şi nici scurt şi lipicios. Să ai găuri în şosete şi jeg sub unghii. Să te crezi artist: azi poet, mîine pictor, poimîine critic şi mai nou, regizoraş. Să nu dai doi bani pe noi, ignoranţii, imbecilii, idioţii care preferă să rîdă cu prietenii sau să împartă un film bun. Să ne crezi defecţi, incapabili şi oligofreni… ei bine, te înşeli. Există o categorie şi pentru cei care nu vor să fie categorisiţi. O zic eu. Loseri. Sună mai bine decît rataţi.

Am băut vin fiert cu scorţişoară la Blu’zz. Şi mi-a plăcut. Şi vinul şi patronul şi atmosfera.

Am ajuns în punctul vieţii în care lucrez cu acceptarea. Accept oamenii. Aşa cum sunt, cum pot, cum se oferă… cît pot. Şi nu-i mai întreb de mă iubesc aşa cum sunt eu. Pentru că mi-e frică de răspuns.

Cu mult drag pentru piticugras care e pe moarte, dar se resuscitează.

[youtube=http://es.youtube.com/watch?v=wjYGMPJXNK8]

Lumea nu are nevoie de mine. Şi lumea ar fi la fel dacă eu aş muri mîine. Dar Rox are nevoie de lume!