Mai degraba n-a fost

*tuturor celor pe care i-am iubit, într-o formă sau alta…

Se intampla ca uneori sa nu fie. Oricat m-as incapatana, pur si simplu ramane doar praful. Si raman intentiile mele. Si scenariile. Si amintirea noptilor cu somn zvacnit. Si dorinta pielii fierbinti. Si dorinta arzatoare de a ma suna intr-o zi sa-mi zici, hai! Si eu sa vin. Si dorinta de a fi a ta.  De a te cunoaste. De a te tine de mana intr-o forma atat de banala…

Stiu in sinea si-n constiinta mea ca toate astea sunt si au fost fabulatii. Ca mintea mea jucausa a interpretat dupa bunul plac vorbele, ca trupul meu a dorit mai multe atingeri, ca fluturii din stomac sunt efecte intarziate ale singuratatii, ca tu nu esti pentru mine si nu ai sa-mi poti fi vreodata. Sunt atat de cerebrala in momentele astea, aproape ca nu ma recunosc, atat de cerebrala incat evit sa prelungesc o agonie stupida in care m-am bagat lucida si din care ies usor zguduita, dar la fel de lucida.

Poate asta-i minunatia. Ca nu-mi pot amputa gandurile. Ca nu-mi pot scuza sentimentele si lipsa ratiunii din iubire oarba. Ca am disecat totul ca un chirurg, ca precizia emotiilor a fost intacta, ca am mers inainte pe pielea mea. Si-am luat-o de lumanari.

Dar nu ma vait, ci doar concretizez in cuvinte perioade din viața-mi. De care probabil am sa ma amuz peste o vreme, dar acest gand nici nu ma linisteste si nici nu ma alina. E doar timp.

Si in ciuda tuturor evenimentelor sunt al naibii de mandra de mine, de fastacirea mea adolescentina si roseata din obraji, de inocenta cu care tratez anumite secvente pe care o femeie fatala le-ar gusta la micul dejun fara cofeina-n sange. Sunt mandra ca stiu cine sunt si ce pot oferi. Ca-s om frumos si ca nu mai am cordul amortit. Ca m-am vindecat de toate fantomele. Ca nu exista orice pret in jocul asta si ca refuz din start sa platesc.

Nu cred c-am sa pot vreodata sa nu iubesc doar pentru ca-mi impun asta. Si nu cred c-am sa mai vreau vreodata sa-mi impun asta. Pentru ca, indiferent ca e impartasita sau nu, senzatia de plutire, senzatia de gol in stomac sau senzatia cineva acolo-n gand… ei bine, au toate farmecul lor.

Ah, dar nu te condamn. E normal sa nu fiu iubita de toti barbatii cu care mi se intersecteaza drumurile. Dar as vrea sa fiu iubita de aceia pe care-i doresc, la care tanjesc si sper. Degeaba altcineva ma iubeste pe mine cand eu iubesc pe altcineva, nu? E un cerc al viciilor c-o finalitate trista. Si nu-mi plac finalurile triste din viata reala.

Asa ca-s in proces de vindecare pentru ca iau in serios boala asta, care pe cat e de frumoasa, pe atat e de greu de tratat. Asa ca, desi uneori ma mai gandesc la cum ar fi fost, diminetile-mi sunt senine si noptile amortite si dulci. Asa ca te visez din ce in ce mai rar, absenta ta e gustoasa si ma hranesc cu ea… e numai buna pentru dezintoxicarea de tine.

Asa ca-ti multumesc. A fost misto!

hugslovepeace
>.<