Scopurile devin vise şi gândurile săgeţi

Când eram mică spre puștoaică visam că pe la 20 o să dețin foarte multe posesiuni și o să pășesc plină de grație pe covorul roșu la brațul unui bărbat fabulos. Aveam senzația că o să trăiesc viața din filmele difuzate pe protv, alea în care lumea o arde pe la petreceri selecte și pleacă în croazieră. Astăzi la 28 nu știu să merg nici pe tocuri  și singurele petreceri fancy unde merg sunt nunțile, unde nu prea mă distrez că nu știu să port rochițe de fetițe.

Dacă înainte eram legată de realizări pe plan material: casă, mașină, călătorii de lux și alte chestii basic în visul unui om neavut și pragmatic, azi sunt legată de alte chestii, cum ar fi să descopăr cine sunt, de unde vin și dacă mi-am spălat karmele că aș vrea un fresh start next time.

Nu a dispărut pragmatismul, cred, dar au apărut alte lucruri, cum ar fi maturitatea. Mi-am dat seama că o mașină frumoasă nu mă face fericită, mă apără de ratb, dar tot în trafic îmi putrezesc gândurile. Mi-am mai dat seama că iubirea e altfel, că oamenii sunt oglinzi ale mele, că fiecare are drumul său și că nu e dreptul meu să-i judec.

Mi-am dat seama că țelurile mele s-au transformat în vise și că am schimbat ideea de eșec în ideea de încercări noi de toate felurile. Când am ajuns la 20 de ani lumea nu avea nuanțe. Eram fie sus, fie jos, fie pe un drum. Dar oricât m-am încăpățânat să dovedesc că am spirit antreprenorial sau că o să reușesc să fiu în nu știu care top, am ajuns mereu pe un alt drum care n-avea nicio legătură cu dezvoltarea mea profesională.

Cumva parcă în viața asta am venit să învăț alte lucruri și să mă dezvăț de altele, cum ar fi nevoia de statut.

Am dat de pământ cu țelurile și planurile mele. Și-am zis bună parte din viață că m-am ratat, că n-am făcut nimic, că n-am nimic. Și așa e, n-am absolut nimic. Dacă mă scuturi de trei ori o să-mi cadă ochelarii de pe nas și un ceas pe care l-am spart deja… și cam atât de valoare, restul niște haine care nu merită atenția. Dacă mă scuturi bine îmi cad și scuturile. Dar nu cad din mine momentele, iubirile, zâmbetele, lacrimile. Rămân lipite de sufletul meu și nu se mișcă. Pentru că așa rămân eu.

În viață nu e numai despre scopuri. Este probabil despre a înțelege cine ești tu și a îmbina lucrurile spirituale cu nevoile materiale, dar nu mai mult, nu din lăcomie, nu din alte motive decât strictul necesar. În viață, zic eu de parcă aș ști ce e viața… Parcă uneori știu ce nu e.

De aici a pornit însemnarea asta: “When I was 20, I made a plan to get a good job and be secure. Now I’m 35, and I need a plan to be happy.” Da, are 35 de ani… sau cel puţin aşa susţine.

De-a lungul anilor am construit multe imagini şi scenarii legate de viitor. Îmi doream cu ardoare să reuşesc, stabileam ţeluri înalte, dar le lăsam pentru pasiuni mici. Nu ştiu dacă e lipsă de consecvenţă. Poate că mă folosesc de scuza că fac parte dintr-o generaţie rătăcită, că ai mei nu m-au ghidat, ci m-au cam lasat fiica ploii, că n-am fost precaută, că am fost mult prea pasională. Pentru mine munca era ca o relaţie de iubire, când nu mai funcţiona, plecam… şi-am tot plecat de la 17 ani, iar acum caut să mă aşez cuminte.

Am strâns sumedenie de poveşti şi-am păstrat cu mine o mulţime de suflete.

Am o dorinţă. A mea. Ascunsă. Am spus-o câtorva oameni. La un moment dat în viaţa asta să stau în New York. Un an. Să regizez un serial. Să-mi fac o poză alb-negru pe un trotuar din Manhattan. Şi apoi să mă întorc acasă.

Cu bine,

evergreen

foto