Scrie, ca tu poti sa scrii. Terapeutic. Indrajit. Nervos. Bland. Scrie ca sa scoti presiunea. Scrie fara sens, fara cap si fara concluzie. Scrie ca sa dai drumul la robinet, altfel o sa fie fisuri. Si nu vrem un creier dement. Si nici o inima franta.
Citesc “Cand corpul spune nu” si desi stiam in mare plot-ul cartii, mi se pare ca e ca un sut in splina. Nu ma regasesc in persoanele descrise ca eu mereu m-am perpelit. Furia mea n-a fost deloc reprimata. A fost de multe ori scoasa afara prin metode distructive, insa cu varsta m-am prins ca nu merge. Stiu cine sunt si de unde vin. Am inteles ca am cu mine o durere, ca o gaura neagra in piept pe care-o plimb cu mine oriunde as fi. Ea se activeaza cand si cand, iar acum, de ceva timp, bolboroseste. Dar chiar si asa, traiesc zilnic cu un stres care aproape ca devine palpabil.
Stiu, nu te mai stresa, mi-ar spune unii. Si mi-as dori. Sunt momente cand pot sa am exercitiul de respiratie, dar de cele mai multe ori am paharul foarte plin si nu am unde sa-l golesc asa ca mai aduc unul si tot asa.
Scrie! Scrie!
Am multe lucruri pe farfurie. O mamografie neconcludenta pentru care urmeaza sa fac o ecografie. Si imi spun zilnic ca sunt sanatoasa, ca am un corp bun, e clar ca ma zgarie pe undeva de visez ca-mi cad bucati mari de par. Sincer, un cancer nu e pe lista mea. Nici acum, nici vreodata.
Ma simt singura. E o chestie frecventa pe care o simt. Ca imi lipseste cineva apropiat cu care sa ma simt confortabila sa ii spun lucruri. Fara sa ma gandesc de mai multe ori daca sa sun, daca are spatiul mental si pentru mine, daca are timp sa ma asculte. Fara sa-mi dea sfaturi. Sa ma asculte, pur si simplu. Dar nu e asta povestea vietii mele? Nu este singuratatea asta viscerala ceva al meu? Si ce probleme am eu? E un privilegiu sa pot sa scriu ca ma simt singura. Ca pot sa am acest moment in viata mea. Ca poate ma razgai. Nu?
Am un caine bolnav. Am vorbit cu 6 medici. Sincer, cand e timpul sa las sa fie? Ma ia plansul. Stiu. E doar un caine. Il ai de patru luni. Treci peste! Bucura-te ca ai un copil sanatos. Stiu.
Mai am un modul la scoala. Si un capstone. Si inchei si capitolul asta. Si abia astept! S-a dus tot entuziasmul. Am fost dezamagita de multe experiente si discutii. Dar pentru ele va veni un alt moment in viata.
Si mai am si munca. Acest proiect care a devenit business pe care l-am iubit ca pe sufletul meu, dar care ma chinuie. Si e si tot contextul, dar efectiv nu mai simt sa ma ridic din pat. Si ma doare inima pentru ca am fost indragostita de jobul meu si mi se parea ceva extrem de frumos.
Si bineinteles statul roman care-mi pune bete in roate cu niste acte. Si sun. Si ma rog de oameni sa isi faca treaba. Si dupa ce ca ei o sfeclesc, nimeni, dar nimeni nu a zis – ne pare rau de situatia creata, ne grabim sa remediem.
Scrie! Scrie!
Nu am timp sa ma uit in ochii lui Andrei 5 minute. Vorbim pe fuga. Ne atingem rar. Nu apucam efectiv. E mereu o goana. Hai! Pune! Fa! Ai sunat! Cat costa aia? Auleu! Trebuie sa rezolvam si x si y. O sa fie bine. E doar o perioada. Torn oxitocina doza dubla. Mi-e dor de el. Mi-e dor de mine.
Mi-e dor sa fiu ‘artista’.
Am ciorne de carti si de scenarii.
Si bucati de ganduri.
Si gust de frica.
osafiebine. ebine.
No Comments