Scrisoare către prieteni, Roaccutane – ziua 11

Am mai scris în treacăt că am început tratamentul cu blamatul medicament roaccutane. Mă rog, am tot citit chestii pe net și nu cred că-s foarte afectată și nici că o să mă sinucid din cauza acestei pastile. Dar, am observat niște schimbări comportamentale pe care le voi sublinia aici.

Pe parte fizică: mi s-a uscat tenul, mai ales în jurul nasului și a ocholor (unde-s mai sensibilă), mi-a ieșit ceva în barbă, gen eczemă (nu știu dacă de la pastile sau de la ceva ce am mâncat), pielea de pe mâini  e și ea uscată, dar mă dau cu tractopor. Mă mănâncă ochii și mă ustură, deci fără machiaj.

Sunt ceva mai obosită, aș dormi mai mult, mă doare corpul și mi-e mai greu să mă urnesc la sală. Însă încerc să fiu echilibrată și să dorm 7 sau 8 ore, să beau ceaiuri detoxifiante, să mănânc fructe și legume (să ajut ficatul) și să merg la sală de cel puțin 4 ori pe săptămână. Nebunie cu fructe fac, stau câte două ore.

Pe față mă dau cu skinoren, acne stop și o soluție ca o mixtură. Mă spăl cu gel de curățare de la laroche și mă dau cu apă termală tot laroche. Tenul îl curăț cu soluție micelară de la bioderma. urmează să-mi iau bioderma sensibio, ca să-mi hidratez mutra și photoderm cu factor de protecție 30. da, între timp aș vrea să câștig la loto. ah, și fond de ten am laroche și clinique și le mai combin cum pot.

Pe lângă roaccutane iau și anticoncepționale yaz. O minunăție, că oricât de sănătos aș mânca și oricât aș face, celulita nu vrea să dispară. Primesc pe-o parte, mi se ia pe alta.

Pe parte emoțională: sfinte sisoe apără-mă și păzește-mă. Am fost destul de vraiște, dar mă redresez ușor-ușor. O influență mare asupra psihicului o are lipsa unei ocupații și de aici încep să curgă toate: că nu fac nimic cu sens în viață, că-s o ratată, că sunt singură și obosită și bătrână, că n-am făcut nimic, că n-am niciun talent, că nu am bani, că nu fac ce-mi doresc, că nu călătoresc, că nu termin filmul, că mai bine mă angajam și eu ca toți oamenii normali… cam în liniile astea…

După care mă ia o senzație de nervi, dar mă calmez cât pot. Mă scot din pepeni oamenii care încearcă să-mi ridice moralul sau să-mi evidențieze ce știu deja. Sunt prea inteligentă pentru asta și nu am răbdare, deși știu că au intenții bune. Da, o să fie bine, da sunt conștientă de tot ce mi se întâmplă, da, vine și munca și vin și banii, da sunt doar 27 de ani nu 77, dar am tot timpul din lume să fac ce-mi doresc și da, sunt printre puținii oameni care-și permit să facă ce le place și să nu fie speriați că dorm pe-o bancă-n parc.

Sunt needy și cer afecțiune. Afecțiune, nu atenție. Nu am chef de socializare, de băut, de fumat, de dansat… Vreau să stau cu un singur om, să mă simt comod și omul ăla să mă mângâie-n păr. Și să vorbim tâmpenii, să ne uităm la filme și să mâncăm ciocolată amăruie cu fistic.

Și cel mai amuzant este că-s foarte emotivă. În sensul că mă ia plânsul instant. Îmi arăți un pui de pisică, mi-au dat lacrimile. O fotografie-clișeu, îmi dau lacrimile. Îmi pui să ascult o piesă duioasă, s-a terminat. Adică iese la iveală zona mea sensibilă pe care încerc s-o reprim ca să nu-mi zică lumea că-s smiorcăită.

Așa că în ultima vreme, am tot lăcrimat prin autobuz, metrou sau chiar pe stradă. Ideea e că am ochii uscați și mă ustură și nu pot să beneficiez de prea multă smiorcăială.

În rest… sunt conștientă de toate astea. Dar le accept și merg înainte. Mă uit la chipul meu care începe să prindă lumină și să se curețe. De azi iau câte două pastile, deci astea la pătrat?

Fac analize periodic și sunt sub observație medicală. Deci nu-s chiar de capul meu.

Altfel, cum spunea și Dan… get over it!

Vine primăvara. Repar pe Rocco. Ieșim la plimbări lungi.
Îmi trece și mie sociopatia și umplem terasele.

Deci, eu n-am uitat că vreau să zbor.

Ehm, prietenilor mei dragi, aveți răbdare șase luni.