Scrisoare de adio: iubire cu final nefericit

N-avem sa ne mai spunem nimic. Stam in intunericul camerei noastre, in miez de noapte grea si ne ascultam bataile inimilor. Suna totul atat de strain. Bezna asta candva familiara ma ingrozeste astazi. Rup o bucata din mine si-o las aici, in camera noastra, in bezna noastra, in bataile inimii tale. Si ma retrag fara prea mare tam-tam intr-o noua viata.

As vrea sa mai stam macar o zi, dar sa nu mai fim straini. Sa fim cum eram, cand eram cei mai buni din univers. Sa avem efect tamaduitor, sa ne simtim mai presus de cuvinte, sa ne spunem durerile fara sa fie lovituri de bici. Dar noua ne vine sa fugim care incotro, departe spre alt bine. Si am uitat de binele din noi.

Muzica

Nu e ciudat cum mecanismele noastre de supravietuire se lovesc cu putere si in loc sa se imprieteneasca intra intr-un ring? Nu e ciudat cum se activeaza in noi o furie pe care o credeam stinsa? Nu e ciudat cum iubirea se ingroapa si ii ia locul o memorie goala?

Si tot ce vrem e sa fugim pana la capatul lumii, cu o viteza neomeneasca pentru a depasi durerea. Pentru a gasi o clipa de liniste, la o margine de lume, unde sa fim goi si vulnerabili. Macar o clipa cand nu trebuie sa tinem capul sus sau sa fim puternici. O clipa cand ne putem urla gandurile, ne putem lepada armurile, ne putem darama zidurile.

Cand le-am construit? Si cum de nu le-am vazut pana azi? Unde ne-am ratacit?

Scrisorile de adio nu se scriu in cuvinte, de obicei nu se scriu deloc.
Ele raman intiparite in sinele fiecaruia.

Cu bine,