”In clasa a 10-a -perioada aceea in care ai vise cu duiumul, constienta fiind ca nu or sa se implineasca vreodata- m-am decis ca vreau sa plec in Anglia sa-mi incerc norocul la una din facultati. Singura la parinti, mama a cam strambat din nas, insa m-a lasat sa plec in cele din urma.Vroia sa ma vada fericita. In clasa a 12-a, dupa bacalaureat, cu bagajul mai mare decat mine, eu, fata de la tara, am plecat spre Bucuresti, de unde urma sa iau avionul care avea sa-mi schimbe drumurile. Intarziasem cu aplicatia pentru facultate si asta insemna sa imi gasesc de munca un an de zile, pana voi putea aplica din nou. Aveam 18 ani, proaspat iesita din liceu cu 0 experienta de munca si, in plus, eram romanca( romanii si bulgarii inca au dificultati in a obtine permisul de munca). Si totusi asta nu m-a impiedicat sa muncesc un an intreg, un an in care aveam de gand sa invat multe despre tara care ma adoptase, despre romanii mei si chiar despre mine insami.
Am incercat in zadar sa-mi gasesc un job la pub-uri locale sau supermarketuri, pentru ca angajatorul sa-mi aplice pentru permisul de munca, insa nimeni nu vroia genul asta de durere de cap. Prin urmare, intr-o seara am decis sa trimit un anunt pe un website local cum ca-mi ofer serviciile de curatenie si babysitting cerand 4 lire/h, jumatate din cat se cerea de regula. Mai mult, printasem zeci de fluturasi home-made (pam, pam!) si-i impartisem prin cartier. Trecuse o saptamana in care nu avusesem nicio reactie la anuntul meu. Dupa prima saptamana, insa, primesc email de la o doamna care locuia la vreo 3 km de mine si care dorea o curatenie generala pentru ca abia se mutase. Cu bicicleta matusii, printr-o ploaie englezeasca am ajuns la casa femeii a doua zi (devenisem experta in a folosi Google Maps si Google Earth pentru a gasi tot felul de locatii). Cred ca felul in care m-a tratat doamna aceea mi-a dat din start un fel de asigurare ca totul o sa fie bine intr-un sfarsit. M-a rugat sa iau loc, mi-a oferit un ceai si m-a intrebat cum de am ajuns sa fac asta si cum de nu sunt la scoala (recunosc, posed o fata de copil retardat de 15 ani, desi-s trecuta de 22, deloc util in Anglia cum aveam sa aflu mai tarziu) Am vorbit timp de jumatate de ora apoi m-am apucat de treaba si dupa 4 ore primeam primii mei bani. Imi oferise 20 de lire, desi cerusem doar 16. Mi-a multumit cu un zambet foarte cald si am plecat. In aceeasi seara, primesc un email de la aceeasi doamna care ma intreaba daca vreau sa-i fac curatenie de 2 ori pe saptamana a cate doua ore. Am acceptat fara sa clipesc si timp de trei saptamani am muncit 4 ore pe saptamana, iar in timpul ramas aveam grija de verisoara mea de sapte ani. Dupa acele trei saptamani am inceput sa muncesc la alte doua familii, deoarece doamna respectiva ma recomandase unor prietene. La sfarsitul primului an in Anglia munceam pentru opt familii, faceam curatenie si aveam grija de copiii lor. Nu mersesem acasa de Craciun, asta fiind o lovitura puternica, insa am avut un zambet plin de satisfactie cand mi-am platit biletele de avion din banutii mei.
Am aplicat pentru facultate in cele din urma, iar gurvenul lor avea sa-mi plateasca taxele de studiu, urmand ca eu sa incep sa returnez datoria dupa ce-mi gasesc un job platit cu cel putin 15000 de lire pe an. Iar in Septembrie 2010, am inceput cursurile la University of Southampton, profil limbi straine. Nu renuntasem la facut curatenie pentru ca aveam nevoie de bani de naveta, de carti si de alte cele necesare pentru facultate. Mergeam la cursuri 4 zile pe saptamana iar in celelalte 3 faceam curatenie, aveam grija de copii sau calcam haine, totul pentru 4 lire/h care treptat s-au facut 5, 6 sau chiar 7 (niciodata nu am cerut o lira in plus, totul a fost la decizia doamnelor care ma angajasera). Studenta fiind, am reusit sa obtin un Yellow Card care-mi permitea sa muncesc legal 20 de ore pe saptamana si full time in vacante. Dar nu mi-a fost de folos pana in anul doi de facultate, cand am prins un job part-time la o companie care vinde tot felul de articole si accesorii pentru sporturi si activitati in natura( camping, alpinism, ciclism, echitatie etc). Iar la jumatatea lunii august cand urma sa vin in Romania, in vacanta pentru 2 saptamani, eram de trei ani in Anglia, deja terminasem anul doi de facultate, aveam o slujba care mi-era pastrata pentru cand aveam sa ma intorc din anul in strainatate ( un an in Portugalia ca studenta Erasmus), prieteni dragi si un optimism aproape naiv.
Avand in vedere ca eram incurcata cu naveta, viata sociala in primii doi ani a fost aproape inexistenta, insa nu ai cum sa te plangi pentru o asa chestie. Am fost tratata mereu cu respect de catre englezi si de catre cei straini, iar romani nu prea am cunoscut, inafara de cativa studenti de la facultate care mi-au parut foarte ok. Romanii sunt foarte descurcareti si tind sa cred ca, indrumati corecti, sunt chiar mai inteligenti decat strainii.
O singura experienta neplacuta am avut cu romanii si aceea a fost in capitala. Ma decisesem sa petrec o zi in Londra drept rasplata pentru toata munca depusa in ultimele luni si, cu prietena mea cea mai buna (care lucreaza ca au-pair pentru o familie de nigerieni undeva pe langa Londra) am inceput sa cutreieram orasul. Foarte multi romani cu un vocabular si niste gesturi de ne taiau zambetul calduros la auzul primelor cuvinte in limba mama. Asta insa e doar o generalizare. Astia sunt oamenii care vor o viata mai buna, insa nu sunt dispusi sa se adapteze mediului in care traiesc acum. Si or fi de judecat, insa nu sunt multe lucruri de facut pentru a-i schimba, doar sa incercam noi restul sa fim mai buni pentru a integra si pe ceilalti. Sunt, insa, si ceilalti romani care muncesc si ne aduc numai laude tarii. De la englezii cunoscuti numai cuvinte de bine despre romani. Au avut colegi romani in gradinarit, constructie, supermarketuri sau chiar au fost tratati de doctori romani. Si descrierea in cateva cuvinte a acestor romani suna cam asa: “Friendly, hardworking, helpful and almost too generous” (persoana in cauza fusese invitata de romani la un gratar unde au impartit de toate si “au primit si-acasa”- cum face romanu’ nostru).
Despre englezi as putea scrie inca o pagina, insa o sa ma rezum la a spune ca majoritatea sunt oameni deschisi la minte, in preajma carora nu ai cum sa te simti inhibat. Si cam atat.
Noi, romanii, marginalizam oaia neagra, fara a incerca sa facem ceva pentru a o ‘vindeca’. Si ne judecam foarte aspru propriul neam. Nu toti suntem la fel, nu toti sfarsim intr-un mediu cu oameni educati si politicosi si cu cat intelegem asta mai bine, cu atat vom reusi sa ne ajutam mai mult intre noi. E drept, am auzit multe povesti cum ca sunt romani care pleaca si ne fac tara de ras, insa doar aratand cu degetul nu faci mare branza; din contra.
Multi ma intreaba daca am vreun plan sa ma intorc in tara. Raspund mereu cu un zambet tont si o ridicare din umeri. Insa sunt foarte hotarata cand spun ca nu am de gand sa ma stabilesc nici in Anglia. Nu ma simt acasa, nici dupa 3 ani, insa vreau sa cunosc si alte locuri, vreau sa calatoresc, chiar de-o fi nevoie la inceput sa fac curatenie si sa muncesc pe bani putini.
Momentan, ma aflu in tara si stii ca esti acasa cand deschizi frigiderul si nu stii cu ce sa incepi pentru ca nici cele mai scumpe delicatese internationale n-or sa inlocuiasca bucatele mamei facute la plita. Acasa e bine, insa mi se intampla uneori sa fiu nerabdatoare sa plec. O fi varsta de vina sau visele alea in care nu credeam inainte.
Dragi romani, zambiti, munciti, traiti!
O romanca aproape fericita,
Luciana”
LoveHugsPeace
>.<
No Comments