Doamne, m-am pierdut. Pășesc pe alei pe al căror cer se împreunează copacii. Și soarele-mi arde privirea. Am o durere cruntă-n piept și m-aș lăsa de ea, dar e a mea. Și nu mă las de gândurile mele, deși vuiesc și mă doboară. Și mi-e frică, mi-e frică de viață, de moarte, de pașii mei pe alei străine, de tine.
Ah, te strig în sinea mea. Nu mă auzi. Te caut în tablouri cu puncte, în durerea din privirile celorlalți, te caut hipnotizată, te caut în acvarii cu pești, în mieunatul pisicii negre, în nori și-n vânt. Te caut pe pielea-mi, dar ai dispărut de multă vreme. Și-atunci? De ce trăiesc un chin al absenței tale când pielea mea s-a obișnuit așa?
Murim. Încetișor. În fiecare zi.
Ne zbatem să dăm umbrele deoparte. Să găsim lumina.
Ține-mă de mână. Sunt fantastică.
Nu mă uita ascunsă-n colțul minții tale. Nu mă arunca în ura ta. Nu mă scuipa din tine.
Te-am iubit. Ascuns. Dureros… de dulce. Te-am iubit crunt.
Foto: Young Girl/ Emile Friant
1 Comment
Miriam
7 March, 2015 at 9:32 amTe iubesc, femeie! Simți incredibil :)