Se întâmplă să nu se potrivească cu gândurile tale, dar tu nu eşti ele

Se întâmplă să mă ia valul pe sus şi să mă cred îndrăgostită. Să-mi bată vreo două zile inima a curiozitate şi dorinţă, să cred că a apărut (în sfârşit) cineva care să-mi atragă mai mult decât atenţia, după care totul se reduce la o altă dimineaţă de primăvară cu nuanţe de toamnă. Sunt momente când îmi lipseşte ceea ce numim noi iubire, de fapt, cred că mai degrabă e vorba de intimitate şi confort emoţional cu un singur om, dar momentele sunt rare pentru că agitaţia este tovarăşa mea numărul unu. Ieri, după o lungă vreme de blocaj, mi-a venit o idee de scenariu. Una mai veche şi reciclată de-a lungul vremii. M-am emoţionat foarte tare. 

Sunt momente când nu ştii cine eşti. Te opreşti din servit viaţa la pahar cu picior şi eşti complet nedumerit. Nu ştii cine eşti, ce cauţi, de unde vii şi încotro te îndrepţi. Dar mai ales, nu ştii dacă eşti sau nu fericit pentru că ai pierdut de multă vreme atenţia pentru lucruri din astea mici. Şi vrei să te opreşti, să-ţi tragi sufletul, să ai nişte răgaz să găseşti răspunsurile alea revelatoare care te vor aduce pe calea cea mai bună. Doar că viaţa nu are răbdare, te ia pe sus. Important este modul în care accepţi tu ce primeşti şi cam atât.

Am văzut Only Lovers Left Alive şi deşi nu am să-i fac lobby şi nu a devenit printre preferatele mele, are o magie aparte. Mi-am amintit de convingerea mea de pe vremea când eram copil că eu o să fiu nemuritoare. Ăsta era super rostul meu şi nu pricepeam de ce oamenii mari mă privesc cu condescendenţă şi de ce-mi tot repetă că e o povară cumplită. Nu-mi păsa. Aseară am realizat că-mi pasă prea mult de părerile celor din jur şi că, da, nu numai că aş vrea să fiu nemuritoare, dar mi-ar plăcea să fiu vampir. Este singura soluţie prin care să fac tot ce-mi pofteşte inima: să citesc, să călătoresc prin divese epoci, să am timp…

Citesc o carte primită în dar de la terapeuta mea pentru că i-am zis că nu ştiu cine sunt şi încotro merg şi am o sută de mii de frici, dar că îmi caut sensul în viaţă. Mi-a adus o carte pe care o citesc greu că-s în perioade de blocaj emoţional, dar o citesc… şi din ea am învăţat până astăzi că lăsarea în plata destinului este o formă eronată de îmbrăţişa viaţa. Că omul poate alege pentru sine şi că asumarea responsabilităţii alegerilor este cea mai sănătoasă formă de supravieţuire. Sper, totuşi, să nu uit asta, cum am tot uitat altele.

Am “bătut la tobe” pe piesa asta. Şi a fost dumnezeiesc:

După tot ce e afară vor înmuguri copacii, va veni soarele, va veni marea de unu mai, vor veni vieţi peste vieţi în care poate ne vom intersecta, cândva…

Tot aseară am realizat că mi s-au îndeplinit toate dorinţele de până astăzi. Mulţumesc!

Până una-alta, sunt cuminte-n gânduri.
Foto: favim – cover