Se prea poate

… ca uneori mintea mea să fie închistată și de aceea să nu înțeleg oamenii. Probabil e normal că nici nu m-am născut purtând vreo urmă de sfânt și nici cursuri de milostivenie nu fac. Când nu-i înțeleg (de obicei) îmi sare țandăra, mă enervez și îi invit frumușel la un duel de replici.

Cred că am trecut prin multe etape în viața asta, încât să mă bazez pe propria-mi gândire. Am renunțat să mai preiau viețile altora fără ca mai întâi s-o trăiesc pe a mea. Mă mai alint imaginar cu cărțile și filmele și abia atunci îmi permit să iau o pauză de realitate.

De data aceasta am stat cuminte în banca mea cu sprânceana ridicată și bătaia degetului în masă. Recunosc că m-am și amuzat puțin… puțin mai mult. Am avut răbdarea să aștept să văd finalul fără să dau palme și șuturi în fund. Pentru că oamenii trebuie lăsați să vadă singuri cât de goale sunt momentele și cât de superficial le umplem. Mă bucur că finalul este cel bun, până la urmă, ceea ce înseamnă că răbdarea și încrederea s-au dovedit a fi corecte.

Însă nu pot să ignor gustul amar rămas în gât. Și asta din cauza pretențiilor necuvenite, a pieselor de puzzle așezate prea devreme și a piedestalului crăpat pe alocuri. Dar și gustul amar se drege c-o bucată de timp cu aromă de ciocolată de casă.

Este o zi splendidă. Am deschis ochii zâmbind, deși am visat că ne-au invadat nemții. Mă duc să-mi miros pelicula pentru că până pe 17 ianuarie n-o mai văd. Este o zi frumoasă și abia aștept s-o trăiesc!

Cu dedicație
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tkxFA7nzLFg]

 

HugsLovePeace
>.<