Si-am patimit si m-am resemnat.

E saptamana patimilor si se presupune ca ar trebui sa ne smerim si sa ne facem o introspectie spirituala si nu numai. De niste ani pare ca sunt periodic intr-o perioada de patima. Atata introspectie intr-o viata de om… am deja pagini intregi de jurnal nescris, biciuri trase peste ochi, suturi in fund si tot asa. M-am tavalit si pe jos si pe sus ca poate-poate ma prind de cum sta treaba.

Si cand cred ca ma prind mai vine una. Am fost iar una cu pamantul cu insomnii si cosmaruri si tot tacamul. Am fost in transee existentiale, am cautat sa inteleg intunericul si sa aprind lumina. Am bajbait. Nu ma mai pricep sa pun petice pe rani. De fapt nu cred ca mai vreau sa tin la pieptul meu serpi de oameni. Bleaga eu, ca toti anii astia am ales sa ignor cu bunastiinta si bunavointa toate steagurile rosii. Erau atat de mari si evidente ca mi-au intrat si-n coaste si-n ochi, dar eu ma incapatanez ca taurul. Nu. Pana nu imi intra-n inima si sangerez pana la lacrimi, eu nu ma las.

Eu cred ca am facut si eu mult rau. Unor oameni. La un moment dat in viata asta. Nu am vrut niciodata sa il fac propriu-zis. Adica la nervi ma gandesc la tot felul de scenarii de razbunare care ma ung pe suflet. Pot fi extrem de meschina in mintea mea. Pot sa fac mult rau. Dar nu am reusit niciodata sa-l si fac. Sa duc la capat un gand perfid de om ranit. Nu m-a lasat inima aia mea intepata sau mintea mea prea etica. Sau poate empatia exacerbata.

Nu e o lauda. Sa tii la pieptul tau toti serpii nu e o caracteristica pozitiva, din contra. Denota multa prostie omeneasca, mai ales acum in era iluminarii mentale si mintale, in perioada asta in care ne dam seama cu totii de una-alta. Am fost toanta. Toanta rau. Si uneori imi mai smulg cate-un fir de par si ma mai iau la intrebari. Dar cu mintea de acum stiu mai multe. Cu mintea de atunci, atat am stiut eu sa fac.

Cert e ca e o alegere. Atunci cand nu e diagnostic sau patologie, alegem sa ne comportam intr-un fel anume. Si daca fiu-miu la nici 5 ani intelege ca emotiile nu scuza comportamentele abuzive, ma astept si ca adulti de peste 35 de ani pot sa inteleaga ca sunt responsabili pentru ce simt si pentru ce scot pe gura. Indiferent de constrangeri.

Ideea e ca viata ne aduce mereu inapoi si ne pune in fata unei lectii pe care daca suntem pregatiti s-o trecem, o trecem, daca nu, mai vine o data si inca o data pana ne intra-n cap. Ce-mi place mult e ca ne fura si ne pacaleste si nu mai putem sa disimulam. Ne fenteaza pana ne lovim rau de tot si ne dezmeticim. Sau NU. Hai sa acceptam ca vor exista oameni naspa pana la batranete si ca nu se va schimba nimic in ei, ba din contra. Nu e neaparat OK, dar poti sa ii excluzi din viata ta.

Sa aveti sarbatori cu bine!