Și noi, freelancerii, ne hrănim

Scriu însemnnarea asta cu două scopuri: să anunț că-s în căutare de job și să-mi descarc toate frustrările legate de freelancing.

Aș dori să anunț întreaga lume că și noi, freelancerii, mâncăm, plătim facturi și chiar rate și ne dorim să purtăm haine. Nu la modă, nu de fiță, haine normale, căci dacă ieșim despuiați, artiștii de noi, se numește exhibiționism și se aplică amendă.

Și noi muncim. Nu ne ducem la un birou opt ore pe zi, ce-i drept. Și, cumva, la noi în minte, s-a instalat de pe vremea răposatului, că adevăratul muncitor se duce într-un loc, unde desfășoară anumite acțiuni, ca la un termen anume să fie plătit pentru asta. Noi, ăștia rebelii din câmpul muncitoresc, nu avem birou. Muncim în cur din pat, cărăm laptop în cârcă de ne crapă coloana, alergăm de colo-colo toată ziua, băgăm la un proiect și două săptămâni a câte 14 ore pe zi, fără weekenduri, filmăm nopțile, trăim o oboseală care ne desfigurează, iar apoi avem o pauză. Nu există un sistem. Există haos și fiecare funcționează cum poate.

De o bună perioadă de timp lucrez ca freelancer. Am PFA, plătesc taxele necesare, caut proiecte în fiecare zi. Am decis să demisionez și să încerc să-mi găsesc un job care să-mi ofere stabilitate financiară, condiții de lucru gen carte de muncă și asigurare medicală. Dacă ar fi și flexibil, cât să pot să țin proiectul meu drag, Sector 7, ar fi genial. Dacă nu, full time și trec și eu la o viață ”normală”.

Mi-am calculat destul de bine totul, dat fiind că am de încasat o sumă care m-ar asigura vreo două luni. Cât să caut cu răbdare un job potrivit și să nu mai fac rabat. Să găsesc ceva pentru că îmi place, nu pentru că-s disperată și speriată că dorm pe-o bancă în gară. Sunt o fire sensibilă, probabil aș fi mama aurolacilor sau m-ar convinge să mă prostituez să le iau de mâncare.

Deși ar fi trebuit să primesc o parte din bani în decembrie și o parte în ianuarie (la început), am primit multe urări frumoase de sărbători. Și amânări. Răspunsuri incerte. Argumente cu tendințe arogante. Poate chiar umilitoare.

M-au luat spumele, nervii, frustrările, de parcă sun și cer de pomană. Nici ăia care cer de pomană nu cred că-s tratați așa. Că-s amărâți. Noi, freelancerii, ai dracului leneși, ne descurcăm. Ne e frică de muncă, de aia o ardem așa, fără program, fără birou. Suntem niște lepre. Ba nu, niște sugative ale unui sistem. Numai că de cele mai multe ori noi suntem ăia care băgăm 24 de ore lejer pe un platou de filmare, stăm weekendurile să predăm la deadline, renunțăm la viața personală și vacanțe pentru a fi mereu on.

M-au luat insomniile. Eu, ca toți oamenii, am de plătit facturi, chirie și altele. Pe furnizorii mei nu-i interesează că am un client pe care-l doare la banană de mine. Îmi opresc telefonul, mă dau afară, mă sună să plătesc rata, se duc până la bunică-mea, dacă e cazul. Oameni perseverenți, domnule. Ăia știu ce vor. Doar că noi, freelancerii, nu putem să riscăm să nu ne primim banii, pe care noi îi considerăm un fel de salariu. Noi nu avem (sau nu știu eu) un sindicat al freelancerilor. Noi avem contracte ca să nu urle contabilele la noi, dar nu respectă nimeni nimic. De ce? Pentru că se știe că noi nu dăm în judecată. Cheltuielile, durata, bătăile de cap… nu-s de noi. Ne-ar aduce la o sumă mai mare decât am avea de încasat. Așa că, o sugem elegant pentru că they really do not give a shit. Suntem niște resurse folosite. Și dumnezău cu mila. Sunăm, suntem amânați, umiliți și mergem mai departe… Ei plătesc când li se scoală lor că e timpul. Iar tu, dacă nu ai prieteni sau rude care să-ți dea să-ți plătești chiria, până or intra banii, caci steagul. Dar pentru ei, oameni care trăiesc în bulele lor, informația asta e irelevantă. Aia e. Istoria noastră atestă atracția spre mișmașuri, tras în piept, afaceri mai puțin ortodoxe. Stă în gene.

Am cam obosit, ce-i drept. M-am chinuit să supraviețuiesc unui astfel de ”sistem”, dar sunt un om mult prea empatic și sensibil. Am vrut. Mi-am dat silința. N-a mers. Eu nu pot să dorm dacă știu că oamenii care au lucrat cu mine nu și-au luat banii. Pentru că eu gândesc uman. Tocmai de aia nu o să fiu niciodată bogată pentru că nu-s zgârcită, nu mă pun pe mine înainte. Eu mă descurc până la urmă.

Așa că las un link aici cu CV-ul meu.
Caut un job într-o casă de producție sau într-o agenție. Învăț super repede pentru că am în mine o voință de fier și spiritul supraviețuitorului. Dar mai ales pentru că mi-am tăbăcit fundul în ultimii ani și știu unde nu mai vreau să ajung.

Pe lângă părțile amuzante, trăiesc o dezamăgire profundă la nivel omenesc.
Mă chinui în fiecare zi să respect oamenii, să caut lucrurile bune din ei, să înțeleg că au probleme și frustrări, dureri și procese interne.
Doar că, focusându-mă atât pe ceilalți, am uitat ce vreau eu.
N-am fost om de ”carieră”. Am făcut compromisuri cât să mă simt liberă și să fac ce îmi place. N-am suportat niciodată să merg într-un loc din inerție. Să fiu un roboțel care bifează.
Freelancing-ul îmi oferă o doză de libertate, însă momentele astea de tristețe, depresie și dezamăgire sunt mai puternice decât bucuriile. Așa că, poate că reorientarea spre un job full-time într-un domeniu dinamic, răspunde nevoilor mele. Poate peste câțiva ani vreau să-mi întemeiez o familie. Sau poate vreau să plec într-o călătorie în jurul lumii. Probabil ar trebui să tot amân pe motiv că nu știu care patron client s-a decis să amâne plățile…

Am obosit…