Și rămâi doar cineva pe care am cunoscut cândva

Și rămân cineva care ți-a trecut pragul cândva.

Când ești în mijlocul evenimentului și chiar faci mișto de momentul în care nu va mai fi, ți se pare aproape inadmisibil că cel de lângă tine va ajunge să fie un cineva cu care cândva ai…

Deși am trecut de câteva ori bune prin din astea tot nu pot să înțeleg cum doi oameni care cândva s-au iubit pot ajunge două bestii care se bucură de nefericirea celuilalt. Deci nu pot, deși le-am trăit, sentimentele astea ciudate de ură amestecată cu iubire și dor și nevoie și zbucium să înțeleg acum, la nivel rațional, ce se întâmplă cu omul când e îndurerat.

Sunt răcită. Am consumat aproape o cutie cu șervețele puf. Respir greu. Dorm greu. Mi-e cald. Mi-e frig. Mi-e sete. Mă ustură pieptul când strănut și nu mai simt gustuș țigării. Dar diseară ies din casă și merg direct pe-o masă (nah, că am făcut și rimă).

Sunt hateriță că vine valentine. De fapt nu am nimic cu nimeni, doar că nu-mi plac siropoșeniile. Și eu care cândva eram o sensibilă, iată-mă o inimă de piatră. Nu chiar, dar mă dau și eu mare.

Îmi place de mine. Pe bune. Că am ajuns să spun sincer – nu vreau – pur și simplu. Mai bine ai face asta ca să ajungi acolo – nu vreau să ajung acolo și nu mă intersează să scot performanțe. Pam pam!

Am văzut Public Speaking – un documentar despre Fran Lebowitz (scriitoare)  despre care un prieten spune că-mi seamănă la temperament. Io zic că eu îi semăn ei. Ah, ce tare ar fi să fiu plătită să vorbesc în fața oamenilor și ei să mă asculte. Mda.

Am mai citit chestia asta și mi-a schimbat puțin niște percepții.

Hai have fun!

HugsLovePeace
>.<