Silva brună

Pe drum spre casă ploua. Nu era frig, doar ploua pe lentilele mele, peste părul meu roșcat. Eram singură pe un trotuar întreg. Eu și umbra mea. Noi două cântam și probabil că arătam stupid. O mie și una de texte mișunau în minte pe acordurile melodiei mele de suflet: nothing else matters. Berea brună merge la suflet!

Voiam să spun esența vieții, dar mi-a scăpat printre degete. Și oricum, o uit până mâine… nu e a mea, nu m-am lipit de ea.

Mă întreb de ce simt că mă frâng din cauza sau datorită (habar nu mai am) ta sau ție (după caz). Încă nu am aflat răspunsul.

Desigur că în seara asta nu m-am abținut să nu mă dau în petec. Rușine mie!

Viața vine și dă lecții. Nu e proastă, știe ea. Dacă judecam oamenii (cândva, că m-am lăsat de sportul ăsta), acum le găsesc explicații care pot fi interpretate ca scuze… nu asta contează, ci șuturile în freză pe care le primesc și de care mă bucur de nu mai pot.

Nu știu de ce vibrezi în mine. Nu știu, sincer. Doar că nu pot să te las, m-am legat de tine, mi-ești… aș vrea să pot să plec, îndată, grăbită. Încă nu pot. Te-am plăsmuit și nu e drept. Îți pun pe umeri ce nu poți duce. Sunt egoistă… ar trebui să mă rezum la ceea ce este, dar eu mizez întotdeauna pe full. Așa mi-e scris, alminteri nu funcționez. Atunci mai bine închin cupa și mă retrag. Așa e în filme, dar nu e în viață. Probabil am să tot rămân, plăsmuind până se sting luceferii.

Pe de altă parte, iar dileme existențiale. Îmi place un tip. El habar nu are… sau poate are, dar n-am habar eu. Îi fac curte… cu tot cu gard. Râd în palmă. Sunt nebună, îmi zic… Și cine să explice asta?

Vorbesc în dodii.

HugsLovePeace
>.<