Socrate şi porumbeii

Episodul şase.

Eram în bucătărie şi spălam nişte vişine. Eu sunt şomeră şi în vacanţă şi deci îmi permit să spăl vişine la ce oră vreau eu. Să revenim. Şi spălînd eu vişinele aud gîlceavă în balcon. Zic, iar s-a împotmolit Socrate la intrarea în casă (avînd o uşă cu o plasă prinsă strategic cu un elastic). Mă îndrept într-acolo.

Socrate – motan obez, negru, corcit norvegiană de pădure, dihanie înspăimîntătoare şi leneşă, extreeeeem de răsfăţată.

Bă băiatule, şi ce văd?

Socrate al meu, lăbărţat pe uşă cu un porumble vlăguit între fălci. Io pun barieră să nu intre în casă cu victima. Mă subtilizez în balcon şi încep să strig la el să-i dea drumul porumbelului. Porumbel care abia dacă mai respira şi din pieptul căruia curgea deja sînge.

Uai! Eu îl pocneam pe Socrate în cap, el nici să-i dea drumul, eu îl trag de coadă, el nimic! Pînă la urmă l-am zgîlţîit şi i-a dat drumul. Porumbelul derutat zbura cu solul. Ăsta mai sare o dată, îi dă vreo două labe după ceafă, eu sar şi-l prind pe motan şi în cele din urmă porumbelul îşi ia zborul. I-am zis să-şi anunţe în puii mei confraţii că m-am săturat de invitaţi nepoftiţi.

Socrate a rămas tăcut, cu fulgi la gură, în casă. Apoi a dat zeci de ture de balcon. Apoi a mieunat spre mine, iar eu i-am arătat bolul cu bobiţe. Acum e încă pe balcon.

Iată: