Ca-n viață, ca-n filme

Spațiul meu

Am devenit o persoană așa ciufută și necomunicativă, că oamenii din jur se blochează în prezența mea.
Vibe-uri proaste.

Tot ce visez este să am spațiul meu unde să nu trebuiască să vorbesc cu nimeni.
Să pun Lhasa De Sela și să-mi beau cafeaua cu ochii pe geam.
Un spațiu unde să evadez când îi trec pragul.
Să pot să desenez fără să fiu întreruptă, să mănânc când vreau și cum vreau, să scriu mult, să mă uit la filme, să citesc.
Din când în când să mă îmbrățișeze cineva cât să nu uit cum este.

Nu sunt rea. Nu fac asta dintr-un soi de superioritate sau din mai știu eu ce fiță, pur și simplu nu simt nevoia să comunic. Nu mai am lucruri de spus, lucruri care să conteze. Sau poate nu mai găsesc oamenii cărora să le peste într-atât încât să-mi dea elanul acela. Habar nu am și nici nu-mi mai pun probleme de genul ăsta.

Tot ce vreau este să tac în spațiul meu.
Și când simt că mă sufoc închid ochii și-mi imaginez garsoniera mea cu multe plante și draperii roșii.
Pereți albi tapetați pe alocuri cu flori negre.
O saltea imensă pe jos, șevaletul într-un colț, biroul într-altul, două fotolii cu puf din ăla și cam atât.
Și cărțile mele.
Și tigaia imensă pentru paste.

HugsLovePeace
>.<

 

Foto

You Might Also Like

3 Comments

  • Reply
    Liz
    8 November, 2010 at 12:56 pm

    Sunt oameni cu care impreuna… poti sa taci… ei stiu si simt ca ai spus tot, ca nu mai ai nimic de spus… si tac asa cu tine… si e bine.
    Si eu sunt maniaca cu a mea “Comfort zone”…

  • Reply
    andrei
    7 November, 2010 at 7:42 pm

    dimpotriva…in ultima vreme cred ca am comunicat mai mult ca niciodata

  • Reply
    INTJ
    7 November, 2010 at 3:52 pm

    o vizita-n sanctuar inca n-a daunat nimanui … au contraire! :)

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.