Pentru că m-am trezit nostalgică și pentru că în viața mea nu există ceva care să-mi ocupe timpul, azi m-am uitat la fotografiile vechi de pe la mare. M-a luat cu friguri și cu nebunie, că nu mai am răbdare. Îmi pare lungă iarna asta și se chinuie să plece, dar fulguie trist în fiecare zi. Mi-e dor de soare și de geaca de primăvară. Mi-e dor de zilele mai lungi, de nopțile intense, de străzile străbătute noaptea-n plină vară.
Am avut vacanțe frumoase, pare că-s fericită în toate pozele. Am încercat să-mi amintesc stările, dar au trecut destui ani de atunci și am astupat destule cu nisipul rămas în teneși. Toate pozele spun o poveste, toate privirile mele spun altă poveste. E drag trecutul, dacă te împaci cu el și-l faci camarad. Nu mă bântuie, nu vine peste mine să-mi dea palme peste bot, ci e acolo, cuminte, pe un hard extern pe care-l bag în priză din când în când.
Mi-e dor să stau pe plajă. La Molotov. Să aud marea și oamenii. Muzica. Vântul. Mi-e dor de senzația aia pe care o simți pe piele. Mi-e dor de apă, de stat ore-n șir printre valuri. Mi-e dor de apusuri și de răsărituri, de frigul pe care-l simți seara după ce ai stat toată ziua la plajă.
Mi-e dor de ciorba acră și de berea cu nisip. Mi-e dor de starea aia de epuizare și împlinire. De veselia aia intrinsecă care se instaurează imediat cum vedem marea.
Poate sunt dependentă de vreme și de soare. Poate toată starea asta de tristețe există-n mine pentru că e gri totul. Poate nu este despre alții, ci despre mine.
Se scurg zilele și pare că nu exist. Se scurg nopțile, uneori mi-e dor, alteori mă simt izbăvită. Caut răspunsuri de la ceilalți, când de fapt ar trebui să mă potolesc. Oamenii pleacă pentru că le e mai bine așa. Oamenii rămân atât cât le trebuie. Și eu la fel.
Ciudat este că cei care vin să-mi dea ce caut, nu se potrivesc cu ce dau eu. Ciudat este că celor care vreau eu să le dau, nu le trebe. Și tot așa. Câteodată parcă-s un șoarece care aleargă aiurea într-o cușcă. Mă amuză imaginea asta.
Am văzut oameni distruși de iubire cum n-am mai văzut alții. Boală, sărăcie, depresie… nu se compară niciuna cu suferința din iubire, parcă-i vezi cum se zvârcolesc și cum plâng în ei, cum merg mai departe încrâncenați, cum sunt secați de tristețe.
Ne vom vindeca.
Mi-e dor de mare. E terapeuta mea.
Mi-e dor de nisipul din păr. De părul umed. De adierea vântului pe pielea sărată.
De sărutul tău la răsărit.
HugsLovePeace
>.<
No Comments