ştii că ne putem folosi de cineva

Îl visez des pe tata. Unii pot spune că am depăşit repede momentul, alţii probabil că nu îşi pun întrebări deloc, dar eu… mie mi-e tare greu, mai ales că nu ştiu ce să spun despre asta.  E prima dată cînd am visat că e bine, cînd l-am visat viu şi rîzînd aşa cum era el odinioară. Pe tata l-am iubit cum n-o să pot iubi vreodată un om, cu respect, idilic, proiectîndu-l într-un viitor bărbat ce-mi va fi alături. De tata mi-e dor şi parcă mă frîng înăuntru pentru că ştiu că nu-l voi mai strînge vreodată de mînă. Gîndul ăsta mă sufocă, mă face să mă zvîrcolesc, să mă zbat să strig în depărtări, spre alte vămi. Parcă în mine e o vietate care ia poziţie de fetus şi trăieşte un coşmar şi aleargă în neant.

Nu m-a învăţat nimeni ce să simt cum nimeni nu poate ştii vreodată pînă ce nu pierde. Nu mi-a zis nimeni să fac în vreun fel sau să plîng mai mult sau să dau mai multe de pomană. Şi de aceea mă simt vidă şi placidă şi pierdută şi singură. Şi nu am cum să-mi răspund şi tot ce mă încearcă e teama. Şi aş fi vrut să ştiu de dinainte, să mă pregătesc în vreun fel, să-mi pun mai multe haine, mai multe scuturi, mai multe amintiri deoparte.

La şcoală la dirigenţie sau la sobă cu bunica nu se discută despre marile iubiri care vin deodată cu marile dezamăgiri,  nu se discută despre marile pierderi în viaţă, despre îngeri şi demoni sau despre energii şi spirite. Nu se discută de cele nevăzute, dar simţite.  Nimeni nu te învaţă cum să procedezi, ce paşi să urmezi, cum să eviţi sau cum să treci peste. Nimeni nu ţine prelegeri despre moarte şi despre viaţă, nimănui nu-i pasă să afle. Nu există un ghid, o carte, un om anume căruia să-i pui întrebări şi care să te mîngîie dojenitor pe creştet ca mai apoi să-ţi dea răspunsul. Nu există pagina 367 unde să deschizi şi să ai capitolul cum să uităm pierderea lui, nu există un dex sau un doom al problemelor.

Nimeni nu-ţi explică sensul lucrurilor sau valoarea sau puterea lor în timp şi spaţiu sau condiţionarea lor.

Cum nimeni nu te învaţă să minţi sau să înşeli, să te foloseşti de oameni şi să-i arunci, să furi şi să fii lacom. Cum nimeni nu te învaţă să uiţi valorile morale şi sentimentele, să uiţi poezia şi suflul vieţii, să uiţi ce înseamnă frumosul şi libertatea.

Şi de fapt cu ce naibii vii? Şi de unde-ar trebui să ştii rosturile? Şi cum ar trebui să suferi ca să nu te sleieşti de tot? Şi cum ar trebui să ai ochii cînd îţi înmormîntezi tatăl? Şi cît ar trebui să porţi doliu în suflet? O zi, o viaţă? Şi cît de des ar trebui să te gîndeşti? Şi cîte candele să aprinzi ca să nu te mai simţi vinovat că tu eşti viu şi el nu e? Şi peste cîte metehne să treci să devii om la loc?

Atunci să nu fi dezamăgit dacă cedezi presiunii. Nu toţi suntem născuţi pentru a învinge.

Ne-am născut să ne folosim unii de alţii că trebuie să împarţi şi nevoia şi bucuria. De ce? De ce să nu te poţi bucura în singurătate sau de ce nu poţi plînge în linişte? De ce e nevoie întotdeauna de cineva care să-ţi fie baston?

Încă am senzaţia de rece pe palma. De la ultima atingere.

(kings of leon – use somebody)