Să vină un bărbat să-ți explice cum e să fii femeie.
Femeie gravidă, chiar. Să vină să-ți explice cum e cu nașterea, expulzia, alăptatul.
Să vină un bărbat să-ți țină teoria avortului, teoria durerilor la ciclu sau teoria hainelor potrivite pentru o femeie. Mai sunt ăia care îți spun greutatea ideală și că ar trebui să fii mai puțin tu însăți și mai mult mă-sa.
Nu înțeleg lejeritatea cu care un bărbat vorbește despre ușurința de a fi femeie. Adică eu nu mă iau de bărbații care la primul strănut își scriu testamentul. Ăștia sunteți, cu asta defilăm.
DE UNDE VINE POSTAREA?
Postarea vine pe fondul multor ani în care am fost atenționată mai prietenește, mai cu șutul că fie sunt prea grasă, fie vorbesc engleza prost, fie sunt prea slabă, fie vorbesc ca un birjar, fie inhib bărbatul. Nu știu cum să vă zic, dar aș dori pe această cale să vă trimit elegant și gingaș în p*zdele mamelor voastre! N-am făcut-o atunci că eram bleagă, dar o fac acum, cu grația unei gazele obosite de la tolerat bărbații cu păreri necerute.
Și dacă până acum eram bleagă, acum sunt obosită de la treaba cu copilul și am un grad de acceptare mai scăzut. Plus că am tot auzit bărbați în jurul meu care-mi spun cum nu sunt eu o mamă ok, că nu ascult nevoile copilului și de aia plânge sau are gâlci. Sau cum e probabil de la faptul că am fost eu agitată în sarcină. Sau de la zahăr.
SĂ VĂ EXPLIC CA SĂ NU VĂ POCNESC PESTE OCHI
Dacă ai văzut un documentar pe YouTube și ai făcut un curs de puericultură, nu înseamnă că gata, știi cum e să fii gravidă, să naști, să gestionezi hormonii. Cum nu te mai trimit să vânezi ca să avem ce mânca, pentru că, am evoluat și există Bringo, nu-mi spune tu mie cum ar trebui SĂ NASC NATURAL FĂRĂ EPIDURALE că așa e natural și se face de când lumea. Cocoșel. Te rog să îți scoți tu o măsea pe viu, asta după ce te râcâie vreo 12 ore acolo și apoi să-mi spui că e normal să nasc fără ajutor.
Dacă ai văzut tu femei care alăptează si pare că e mega ușor și ele pot și eu nu pot, nu-mi spune că sunt handicapată. Poate sunt. Poate am eu sânii proști și nu reușesc să mufez copilul ăla cum trebuie. Poate durerile de la AȘEZAREA ORGANELOR ÎNAPOI și RETRAGEREA UTERULUI și toate celelalte chestii + rănile de la sân nu mă ajută să fiu calmă, blândă și răbdătoare. Ia dă-mi să te frec pe sfârcuri câte 45 de minute la fiecare oră sau două ore și vedem dacă mai ești atât de viteaz.
Dacă unii copii sunt chill și nu plâng și al meu e genul ăla care urlă, deși e hrănit, schimbat și adorat, nu-mi spune că nu fac eu ceva bine. Fac cât pot. Mă abțin să nu fug de acasă, acolo dau multă energie. Crezi ca dacă vii tu și-mi spui că e de la mine CĂ NU ASCULT EU NEVOILE, mă ajută? Nu mă ajută. Dar poate în cursurile de pe YouTube ai ratat informația cum că primele 3 luni copilul crede că e încă în burta mamei și nu prea știe ce e cu el. Și că orice i-ai da, e forma lui de adaptare la viață. Unii plâng, alții nu. Unele mame plâng (EU), altele nu. Astea suntem, cu asta defilăm.
Dacă Popeasca de la doi a luat doar 7 kilograme în sarcină și eu am luat 17, nu înseamnă că am mâncat eu ca sparta. Înseamnă că așa e construcția corpului. Și dacă aș fi mâncat ca vaca, lasă-l pe medic să-mi spună lucrurile astea, nu veni tu cu diploma ta de bărbat cunoscător de femeie luată pe internet, că ți-o fac guler.
Și pe aceeași temă a kilogramelor, dacă mi-a luat 9 luni să cresc o burtă și să aduc pe lume un alt plătitor de taxe, o să-mi ia un an să o dau jos. Sau doi. Nu cred că trebuie să te frece grija în cât timp dau eu jos burta. E treaba mea. Și dacă sunt demotivată și nu am chef de sport sau de fitness, e din nou treaba mea. Adică a mea și a depresiei mele postpartum. Știu, ai citit despre asta și e de fapt un moft, o invenție a femeii moderne.
Ce vreau să zic?
E un curent pe internet cu bărbați care plâng. Bărbați cărora li s-a spus toată viața să fie puternici, bărbați, smardoi sau mai știu eu ce motivaționale au primit de la unchii lor și acum și-au dat seama că lucrurile nu stau chiar așa și că emoțiile există și se manifestă. Eu aș putea să zic, uite-i pe lache ăștia, nu sunt bărbați, păi ce, bunicul meu a plâns când s-a dus la război? (O fi plâns, nu știu). Dar nu zic nimic, înțeleg de unde vine. Nu e chiar confortabilă imaginea, că am fost educată altfel, dar ALEG SĂ MĂ ABȚIN. Decât să scot pe gură un rahat inutil, aleg să tac. Lasă-i să plângă, poate cresc o generație nouă de bărbați, care tac din gură.
Cu bine,
PS: în poza din cover sunt eu ultra gravidă cu ghleznele cât doi butuci, cu ficatul înghesuit, cu bureri peste tot, neodihnită din trimestrul I.
No Comments