Suma fricilor și decepțiilor noastre

Ajungem în anumite puncte în viață când realizăm că noi suntem de fapt niște definiții. Sau niște sume. Ne îngrămădim în noi, deși ne arătăm curajoși, mimăm capacitatea de a muta munți, când de fapt suntem plăpânzi și mestecăm vise, deși rumegăm realități. Ajungem în anumite momente când pământul fuge de sub picioare și jucăm ping pong cu roiuri de fluturi. Am devenit, între timp, cinici. Fluturii ne îngrozesc și ne provoacă atacuri de panică.

Mă trezesc zâmbind. Și totodată speriată. Ce e asta?

Mă simt nepregătită. Și totodată mă simt mai pregătită ca oricând. Mă autosabotez sistematic. Caut să bifez conform cu pretenții, ca mai apoi să dau foc listelor.

Într-o mare de semne de întrebare ridic două degete. Nu am găsit nici întrebarea și nici răspunsul, dar sunt într-o continuă mirare.

Plonjez cu elan în poveștile cu care m-am hrănit atâta vreme. Apoi intervine realitatea. Intervin toate teoriile pe care le-am construit în ultimii ani de existență. Dezobișnuința de obișnuința de a fi pe două picioare. Readaptarea la mersul în tandem. O semi ignoranță a oamenilor creduli.

Și totuși, toate astea se sting atunci când pun capul pe umărul tău. Panica dispare. Tristețea se șterge de pe chip. E un mecanism care s-a sincroniza cu mecanismul tău și, în ciuda piedicilor, funcționează. Sunt o prostănacă speriată. M-am obșinuit cu respingerea și acum când cineva întinde brațele spre mine, mă ascund. Fug. Mă vait. Mă agit.

Nu știu când am renunțat la romantism și la idealuri, știu doar că sunt lipsită de curaj. Că prefer scuturile în locul săritului în gol.

Uite, ăștia sunt demonii mei. Seamănă cu ai tăi. Să-i lăsăm să se împrietenească.