Cu cât fug mai mult, cu cât fac mai mult, cu atât reîntoarcerea la liniștea proprie este mai brutală. Sunt prinsă într-o durere obsesivă ce nu-mi dă pace. Ies la suprafață angoase pe care le-am crezut demult îngropate. Le verbalizez în viață, după ce le rumeg în sine. Mă ia cu furii de-mi vine să dau de pământ cu lumea. Mă ia cu draci, nervi și senzație de sufocare. Îmi vine să arunc fraze acuzatoare, vreau să te învinuiesc pentru fiecare moment în care-mi vine să renunț.
Lait motiv ce-mi pulsează-n sânge: nu simt recunoștință pentru viață. Simt alte lucruri, dar nu recunoștință.
Știi, când privești spre omul care te-a făcut și vrei să-i mulțumești pentru darul ăsta? Nu simt asta. Tot ce simt este furie, furie simplă și nevoia de a urla tare de tot cât să se zguduie universul. Dar tac și strâng pumnii și înghit în sec și îmi repet o mantră absurdă. O să fac poc. Asta simt. Că sunt atât de obosită, agresată și rătăcită, încât o să fac poc și-o să se blocheze sufletul în mine.
Lait motiv secundar: mă doare tot corpul când mă gândesc la tine. Mi-e a jale și a disperare și nu înțeleg de unde vine asta.
Mă întrebi dacă mai cred în iubire. Sigur că nu mai cred. Nu cred în oameni, oamenii dau iubire. Simplu. Mă întrebi în ce cred. Cred în carnalitate, momentan. Și-n plăcerile ieftine ale vieții. Cred că ne mințim în fiecare zi că există ceva mai bun, ne amăgim cu speranța că vom descoperi vreun sens, vreo altă viață, vreun răspuns revelator. Cred în Vama Veche de unu mai, în zborul oamenilor liberi, în oamenii care mă vor părăsi și pe care îi voi părăsi. Cred în azi, nu în mâine, nu în vineri. În azi.
Sunt blocată într-un cerc și mă zbat într-o cămașă de forță. În tine. Plonjez în visele noastre și le iau de la capăt cu disperarea obsesiv-compulsivă. Unde am greșit? Ce s-a întâmplat? De ce mă mai doare? Unde e ieșirea? De ce trăiesc asta? Cine a ales pentru mine? Cât mai durează? Vreau să dorm.
Am obosit să (mă) explic. Am obosit să accept granițe, limite și ziduri. Am obosit de fugă. Vreau doar să stau întinsă pe iarbă, să beau vin din sticlă și să ascult Edith Piaf.
O să uiți că m-ai trăit vreodată.
Și pielea mea o să uite că te-a atins vreodată.
O să uiți că m-ai respirat vreodată.
Și doar atunci am să pot să dorm.
Soulmates die.
No Comments